Contagious

Capitol 2

            Stăteam pe bancheta din față, alături de un bărbat în jur de 25 de ani, cu părul șaten, ciufulit și îmbrăcat în haine de culoare închisă. Mi-a spus să nu strig. Oricum nu aveam de gând să strig. Cine se crede? Aș putea să sar din mașină, dar ar opri imediat. La cum se văd mușchii coapsei prin pantaloni, sigur aleargă mai bine ca mine și m-ar prinde. Ar fi mai rău și s-ar comporta mai rău, poate folosește și pistolul. Nu că m-aș teme de moarte; nu am nimic cu ea. Trebuie să îmi realizez planul propus pentru viitor; planurile de fapt. Nu mă va împiedica el. 

             - Care este numele tău? Întreabă cu o voce groasă.

              Dacă crede că voi răspunde, atunci crede total greșit. De ce aș vorbi cu el? Mă concentrez pe drum, dar nu e mare lucru ce văd; copaci jur împrejur. Sper că nu va face ceea ce cred eu că va face.

           - Răspunde. Zice mai apăsat.

          - Ai vorbit cu doamna aia de la magazin, deci poți vorbi. Răspunde! Mărește tonul în timp ce strânge volanul cu mâinile.

           Aa, deci m-a urmărit. Nu sunt oarecare. Are un scop; și îl voi afla.

           Oprește mașina brusc, iar eu mă întorc să văd ce face. Am început să tremur atunci când am văzut cât este de încruntat. Nu ține mâna pe pistol, deci nu vrea să mă adoarmă pe veci, încă.

         - Cum te cheamă? Strigă brusc, iar eu tresar. Mă uit în jos, la picioarele mele. Nu vreau să mă vadă plângând. Nu, nu, nu acum. 

        - Poți să vorbești? Spune, cu dinții încleștați, în timp ce îmi întoarce fără voie capul spre el astfel încât să-l privesc în ochi. Doar că vedeam prin ceață.

       -  Vreau acasă. șoptesc, uitându-mă în ochii lui și imediat mă uit iar spre picioarele mele. Mă analizează, iar fața lui devine încet la forma ei normală, nu mai este încruntat. Se calmează și pornește motorul mașinii. Cred că se gândește ce să facă; să mă arunce la marginea drumului, să mă împuște sau să-și ducă planul la sfârșit, deși nu știu ce scop are.  Poate dacă îi răspund, mă lasă acasă. Oh, ba nu, ce gânduri deocheate.

             - Erica. Mă ia gura pe dinainte. Îmi dau mintal palme, sperând că nu m-a auzit.

            -  Oliver. Încântat de cunoștință.  Spune calm, și chiar dacă nu îl văd, îl simt zâmbind.  Este cumva bipolar? Nu ne vom înțelege prea bine. 

           - Eu nu. Spun răspicat și mă încrunt. Unde mă duci?

          - Până acum nu ai vorbit și brusc suntem prienteni?

          - Dacă te întreb unde mă duci nu înseamnă că suntem prieteni. Ești scris pe lista ,,răzbunare". Mă revolt și îmi întorc capul pentru a-i analiza reacția. Să nu țipe la mine pentru că voi sări din mașină.

          - Arțăgoasă. Spune și râde.

          Pentru un nesuferit, râde frumos.

        -  Nesimțit. Spun și îmi îndrept privirea spre geam. Observ câteva case pe stânga și îmi apare un zâmbet tâmp pe față. Dacă deschid geamul, poate cineva mă aude și scap. Nu va reuși să mă prindă din nou. Mă uit la portieră, dar nu văd nimic asemănător cu aia pentru  a deschide fereastra. Încerc pe rând toate mânerele.

       - Degeaba încerci. Mai rabdă cinci minute și ajungem acasă. 

        Mă încrunt. Dacă crede că acolo unde mă duce, va fi ,,acasă" pentru mine, atunci se înșeală.