Contagious

Capitolul 11

Simt cum ceva se mișcă sub mine. Deschid ochii, îmi ridic capul de pe pieptul lui Oliver și îl văd fâțâindu-se.

- N-am vrut să te trezesc. Spune cu o voce răgușită.

- Cât e ora?

- 11:39.

-Oliveeer. Mă smiorcăi, tresărind. Trebuie să alerg. N-am mai alergat de două zile.

- N-o să mori.

- Sigur că nu o să mor dacă nu voi alerga, dar stau într-o casă de nebuni, deci te contrazic: o să mor.

Râde și se dă jos din pat. Stă cu spatele la mine, astfel eu având posibilitatea de ,, a mă holba". Trebuie neapărat să-i câștig încrederea. Trebuie s-o fac așa încât să nu pară evident planul meu. Trebuie să activez actrița din mine. 

Mă ridic în fund și îmi pun picioarele în poziția aia de yoga. Mă gândesc la faptul că părinților mei nu le pasă de mine, și uite așa, lacrimile de crocodil forțate se preling încet pe obraji.

Oliver se întoarce și îmi vede starea. Oftează și pare că se gândește la ceva. Se năpustește asupra mea, mă aruncă pe umerii lui ca pe un sac de cartofi și strigă din toți plămânii:

- Fugiți! Vin hoții! Spre bucătărie!

Atât de banală și ciudată situație, și totuși bufnesc într-un râs isteric care îl afectează și pe el. Mă lasă jos de abia atunci când ajungem în bucătărie, râsetele noastre încă auzindu-se. Ne privim în ochi, zâmbetele noastre fiind ,,până la urechi". Ca să îmbunez situația, adică, primul pas din actoria mea, spun:

- Nu credeam că poți fi atât de amuzant. Râd, dar nu forțat, pentru că chiar a procedat amuzant.

Se apropie de mine și șterge lacrimile aproape uscate. Mă îmbrățișează, iar eu dezbat dacă să-l îmbrățișez înapoi sau nu. În final, când aproape să renunțe, îl cuprind înapoi, îmi așez capul pe pieptul lui și oftez încep. Zâmbesc în sine; planul decurge bine.

Planul decurge prea bine. Ceva nu e în regulă. Deloc.