Secretul planetelor gemene

Partea IV - Secretele pădurii

Enki plecase din aşezarea Înţelepţilor la scurt timp după ce Nerys-Randa ieşise aproape în fugă. O privire aruncată grădinii şi îi veni să mârâie. De-ar fi fost doar florile singurul martor al atingerii lor, lucrurile ar fi putut fi explicate mai uşor, dar Enki ştia mai bine.

Îşi petrecu noaptea în luminiş, ţinând strajă secretului. Îi era din ce în ce mai clar că nu-i va mai aparţine doar lui...altfel risca să îl piardă cu totul.

Şi cu toate astea, urmărind cerul nopţii şi planeta Jord ascunsă printre nori, se surprinse de mai multe ori cu gândurile curgând într-o cu totul altă direcţie decât până acum o vreme.

Trecu cu degetele peste simboluri şi realiză că senzaţia e mult prea fadă, că simţea o nevoie, ca pe o agitaţie a întregii pieli, ceva înrudit cu setea... Nevoia de a se lăsa zguduit de o arsură mult mai puternică. Şi deşi încerca din răsputeri să îşi ducă gândurile spre datoria pe care şi-o luase asupra sa, spre ceea ce ştia că trebuia să facă, totul părea în zadar.

Dimineaţa îi găsi pe amândoi nedormiţi, dar unde Nerys-Randa abunda de confuzie şi încercare deşartă în a îşi înfrâna amintiri şi senzaţii, Enki era cuprins de o speranţă pe care nu şi-o putea explica pe de-a-ntregul.

Tot ce ştia era că trebuia să o aducă la arbore. Cu siguranţă simbolurile pe care ea nu le văzuse aveau să ajute la descifrare. Dacă ele îi rezonau lui în atingere într-atât, avea să simtă şi ea cel puţin la fel.

Enki îşi spuse că doar trebuia să aibă foarte mare grijă cu ce se întâmplă...după.

Şi mai trebuia să fie cu băgare de seama să nu o atingă. Deloc. Dacă putea.

Aşteptă până când marginile frunzelor trecură de nuanţa pală de roz şi Dai era bine ridicat pe cer.

De dată aceasta îşi luă arcul cu el, dându-şi seama că în ultimele zile se simţise precum un olog fără el, şi porni.

Acelaşi foşnet, zgomot de fundal perpetuu, îl acompanie până la trunchiurile împletite. Trecu o ultima dată pe lângă arbore şi se aplecă în faţă lui lipindu-şi palmele de trunchi. Acum nu mai încerca să-i deschifreze secretele, acum doar se închina unui vechi camarad, luându-şi rămas bun. Când aveau să se revadă, destinul unuia dintre ei avea să se schimbe.

Nerys-Randa nu mai credea că-l va mai vedea pe lordul Enki, cel ce purta drept radd un dragon şi cel care, cumva, o făcuse, doar prin cele mai neintenţionate atingeri, să-şi împrăştie energia fără control.

După o noapte nedormită şi câteva ore în care se uitase fără vreun rezultat la nişte transcrieri pe care, altă dată, le-ar fi terminat în mai puţin de un ceas, nici ei nu-i venea să creadă că ultimile zile au avut ceva real în ele.

Aproape că s-ar fi convins că fusese doar o închipuire a nopţilor cu vise prea palpabile, că probabil era timpul să plece şi ea în meditaţie, dacă nu reuşea să-şi mai adune gândurile nici pentru cele mai uşoare sarcini. Aproape că se liniştise, când, pe cărarea ce ducea către grădina în care îşi petrecea de obicei orele de studiu, n-ar fi apărut o silueta.