Două s-au făcut
Ce leagă şi dezleagă,
Ceruri şi destine,
Secretul ce înnoadă.
Duşmani ei să se nască,
Egali apoi să fie,
De sufletul şi-l lasă
Prin sânge chezăşie,
Păstra-v-or armă sfântă
Singuri sau împreună,
Ce le va sta sub pază
De-acum şi-ntotde...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Adesea Nerys-Randa adormise pe covoarele moi din turnul cu cărţi, aşa cum botezase camera centrală a bibliotecii clanului învăţaţilor.
Ce putea fi mai frumos decât să ai atâtea scrieri la îndemână şi constant lumina lui Dai, ale cărui raze străpungeau acoperişul făcut dintr-un cristal transparent? Nerys-Randa credea că mai nimic.
Se trezise de nenumărate ori cu ploapele închise, inundate de o ploaie de lumini multicolore ce dansau pe chipul ei.
Dacă nu era încordarea interioară ce îi făcea fiecare fibră să vibreze în încercarea de controlare a propriei energii ar fi zis că totul e doar un vis şi acum stă moţăind pe podeaua bibliotecii. Dar nu era un vis, simţea căldura lui Enki umplându-i căuşul palmelor. Căldura şi nuanţele lui interioare.
Valuri de albastru argintiu se amestecau cu fâşii de un auriu roşiatic, ce, din când în când, îşi colorau marginile într-un verde aprins sau chiar în ceva asemănător cu lumina lui Dai. Ca atunci când cerul îşi arată ultimele zbateri înainte să se dea bătut asfinţitului, dar totul într-o mişcare lentă, mângâietoare, ca mânate de unduirea unei adieri.
Nu era prima oară când citea pe cineva, dar era pentru prima dată când simţea coloritul cu atâta intensitate. Atacându-i simţurile, copleşindu-le, absorbind-o înăuntru.
Se lasă câteva clipe în voia lor. Ştia că era nevoie doar să se gândească la ceva anume şi culorile aveau să-i arate răspunsul. Dacă totul devenea întunecat, ca şi cum lumina ce hrănea culorile era subit furată, lăsându-le plutind fad şi cenuşiu atunci... atunci instinctul ei o înşelase amarnic. Iar cuţitul din teacă avea să fie folosit oricum era nevoie ca să poată fugi.
Dar nu îndrăzni să întrebe, nu încă. Tornada de culori o învăluia, ţesea în jurul ei nuanţe de albastru şi auriu aşa cum nu mai văzuse vreodată, iţind din când în când sclipiri roşiatice, de parcă, anume prezenţa ei le făcea să răsară.
Fără să îşi dea seama, degetele ei se strânseră peste mâna lui Enki, şi inspirând tremurat Nerys-Randa se gândi la el, întrebând mut ce vroia cu arma, de la armă.
Albastrul explodă, acaparând restul culorilor, dar lumina era în continuare prezenţa, dându-i o nuanţă puternică, tăioasă chiar. Vederea parcă îi era înconjurată de un mănunchi de şuviţe albastre, oscilând între consistenţa apei sau a fumului... ce se învolburau în spatele ploapelor ei închise.
Reacţia îi dădu speranţă. Nu contau culorile sau mişcarea lor, atât timp cât lumina lor era puternică, şi în reacţia lui, lumina nu oscilase.
Nerys-Randa continuă, întrebându-se dacă arma va aduce aduce moarte phyllonienilor.
Pentru o clipă, sfâșâietor de terifiantă, strălucirea culorilor dispăru, de parcă un nor de furtună apăruse subit în plin curcubeu - iar degetele ei tremurară în încleştare, gata se se smulgă din atingerea lui Enki - doar ca mai apoi, scăpărând culori roşiatice, să învie şi mai strălucitor, iar albastrul tăios să se topească la margini într-un cărămiziu aprins. Acum, făşiile de culori luminau şi mai ascuţit.
