Dacă zâmbesc asta nu înseamnă că o fac din inimă, o fac să ascund sentimentele ce mă domină, ce mă macină și care îmi cauzează răni.
Am strâns în mine atâta ură și suferință așa cum un copil culege flori de pe pajiște, ușor și cu grijă. Asemeni cutiei Pandorei , undeva într-un colțișor, ascund lucruri interzise....suferință, lacrimi, durere și disperare, strânse ani la rând.
Încerc sa le țin în frâu să nu le cad pradă lor, pentru că totuși orbită de tot ce mă înconjoară, am văzut o licărire.
M-am prins cu toată forța de ea și am încuiat ce mai rămăsese din mine alături de restul. Însă există undeva acolo înlăuntrul meu , încercând să iasă la suprafață atunci când sunt gata să cedez, dar sunt subjugate și înlănțuite de ceea ce eu numesc speranță.
În spatele zâmbetului si voiei bune, se ascund lucruri pe care nimeni nu le va putea înțelege, pentru că sunt un proscris într-o lume încătușată.
