Îmi place să mă pierd în mulțime. Să fiu un necunoscut printre o masă de oameni ocupați ce nu îmi simt prezența.
Îmi place să îi privesc, să le studiez gesturile, să îmi imaginez ce gândesc,însă expresia feței lor îi trădează ...care mai de care își fac loc, grăbiți , printre noi pentru a ajunge la muncă, sau alții îngandurați ducându-şi propriile griji în tihnă. Abia zăresc un zâmbet, toți au acel chip de lut trist, doborâți de probleme devenite pentru ei o rutină.
La fiecare colț de stradă văd acei oameni cu ochi blajini, cu mulți ani în spate însă care nu au uitat să zâmbească și să spere. Se zbat zi de zi și sunt fericiți cu puținul pe care îl au sau pe care îl primesc.
Își duc în liniște și în mizerie poverile, pentru că au pierdut tot ce aveau,inclusiv familia, însă sunt plini de voință, făcându-i să meargă mai departe.
Ar dori o vorbă bună, o vorbă care să le încălzească sufletul, o grijă și o speranță, însă sunt pierduți ca și mine, sunt loviți de neputință și nepăsare, printre oameni care au uitat ce înseamnă bunătatea și altruismul.
Ne-am lăsat conduși de propriile instincte, ne-am construit propriile reguli pentru a evolua pe scara ierarhică; și am uitat să mai fim umani.
Printre carcase fără suflete, mai zăresc umanitate și bunăvoință zăresc o licărire de speranță ce îmi dă de înțeles că nu este totul pierdut.
Exiști, dar simți cu adevărat că trăiești?
