Am primit o ultimă scrisoare de la tine, în care îți așezai dezordonat ultimele sentimente pe foi, în care aruncai cuvintele pe rânduri fără să le înțelegi. Te intreb: Oare cât adevăr și cât e minciună în mica ta telegramă de adio ?
Spuneai ca ai cunoscut liniștea și larma, că ai învățat definiția iubirii, dar și a haosului pentru că ți-am arătat cum doare iubirea și cât de dulce e durerea. Cuvinte mari îmi spui...nu am cunoscut iubirea,ma voiai posesiv și obsesiv, pentru că eu pentru tine am reprezentat un obiect.
Am devenit doi străini...,eu îți spun că eram de multă vreme. Pentru că nu m-ai lăsat să te cunosc...inima îți era ca o peșteră rece și întunecată, nu ești capabil să simți și să iubești curat, până și felul în care desenezi pe hârtie dragostea dintre noi arată lipsa ei.
Vorbești de iubirea noastră în termeni metaforici, în termeni pe care nici tu nu le înțelegi pe deplin sensul de bază decât cel metaforic, plasticizant așa cum a fost și iubirea noastră.
Lasă-mă să îți explic de ce m-am stins și odată cu mine și iubirea noastră. Pentru că am vrut să renasc departe de tine, am vrut sa cunosc iubirea ,nu metafore și sentimente de fațadă. Nu mi-ai greșit cu nimic...ai fost doar tu; dar nu mi-ai fost îndeajuns, știi că nu mă mulțumesc cu nimicuri și jumătăți de măsuri.
Am cunoscut haosul alături de tine, facandu-mă să apreciez mai mult liniștea în altă parte.
