A summer full of..

House of memories

Au trecut doua săptămâni de cand ma întorsesem acasa, dar nu ma simteam bine, mai deloc.

Nu puteam sa imi iau gândul de la el, sa nu ma gandesc cat de bine ma simteam alături de el, chiar daca totul a fost fals. Speram din suflet sa fie o totul un vis, si sa ma trezesc din nou in prima zi de vazanta, atunci cand nu il cunoasteam, cand nu il iubeam.

Eram inapoi acasa, pierzând vremea prin diferite locuri, fie cu Eric, fie singura, sau orice altceva imi putea lua mintea de la el.

*Tabara s-a terminat zilele trecute, ha?* imi spuneam stand la una din statiile de autobuz, asteptând sa vina cursa ce avea sa ma duca acasa. Am fost impreuna cu Eric la o prezentare de carte, a unui prieten de-al sau, si era deja partea aia a zilei in care soarele cobora incet, si lasa pe cer nuantele alea incredibile, ce imi aminteau desigur de tabara, si de Ike.

-Ike? Mi s-a parut pentru o secunda ca il vad, trecător, in multimea de oameni aflati la urmatoarea statie, dar a fost doar pentru o secunda. Mi-am scuturat capul, spunându-mi ca doar mi s-a parut, si mi-am continuat drumul, pana doua stati mai departe, unde am coborat, vrand sa merg spre casa. PE drum insa, mi-am mutat privirea spre apa raului ce trecea pe la periferia orasului, si la felul in care se oglindeau ultimele raze de soare in apa linstita. Mi-am lasat lucrurile langa mine pe iarba, si am inceput sa privesc peisajul, care, din nou, imi amintea de Ike. Mai exac, imi amintea de dimineata in care am vazut rasaritul, cu toate ca acum vedeam apusul. Nu simteam insa nici o diferenta.

-Te-ai gandit la un răsărit de soare, pe un ponton, la 5 dimineata, am dreptate?

M-am intors cu sufletul tăiat, acolo stand Ike, si venind mai aproape zambindu-mi cald, amintindu-mi de zâmbetele lui de langa focul de tabara.

-Eu...Da, am spus zâmbind slab. El chiar era acolo? Nu întelegeam de ce era în fata mea, de ce acum?

-Ma gandeam eu. A inceput sa parcurgă drumul spre mine, oprindu-se si lasandu-se jos. Incercam sa ma comport normal, dar nu stiam ce ar trebui sa spun.

-Ce...cauti aici? L-am intrebat pana la urma.

-Niste...probleme nerezolvate, mi-a spus făcându-mi cu ochiul. Cineva mi-a spus intr-o zi, cam acum doua saptamani ca am jucat un rol, si ca m-am prefăcut ca ii sunt prieten.

-Ike...nu trebuie sa iim explici nimic.

-A crezut toate lucrurile alea despre mine, chiar daca nu erau adevarate, insa nu m-a lăsat sa...ii spun cum stau cu adevarat lucrurile.

-...

-Daca m-ar fi ascultat, a spus întorcându-se spre mine, ar fi stiu ca tot ce a auzit de la Amy a fost doar minciuni, minciuni spuse tocmai ca sa isi piardă increderea in mine, minciuni spuse din frica, din gelozie. Partea dureroasa insa, a fost ca ea nu a avut incredere in mine. A crezut pe altcineva, in locul meu, si asta, a durut mai rau decat un cutit înfipt in inima. A fost mai rau decat un cutit in inima pentru ca, ceea ce nu stia ea era ca nu era singura cu sentimente mai mari decat cele ale unei prietenii. Nu era singura care s-a îndrăgostit pana in punctul in care nu mai putea da inapoi.

-Ce...

-Asta e adevarul Rain, mi-a spus intorcandu-se cu totul spre mine. Singurul adevar care contează. Te iubesc, mi-a spus atat de simplu, parca era o intrebare de bine.

-Dar nu...tu o ai pe Amy, si nu..

-Eu si Amy ne-am despărtit in momentul in care te-a facut sa suferi. Relatia noastra a fost mereu instabilă, dar atunci când te-am vazut plângând din cauza ei, nu a mai fost loc de împăcare.

-Dar..tu..tu nu ma iubesti. Am spus scapand o lacrima.

-Imi amintesc perfect ca ti-am mai spus asta acum ceva timp, mi-a spus. Ti-am spus ca te iubesc, si ca nu te-as răni niciodata.

-Dar...erai beat...ai venit în cort..

-Nu eram beat, Rain, mi-a spus serios. Am spus ca am fost beat dupa ce am vazut ca ai iesit plngand din cort. Atunci am spus ca am facut o greseala.

-Am ... Am iesit plângând pentru ca imi era frica. Nu stiam cum vei reactiona a doua zi, daca iti vei aminti si vei regreta...Nu voiam sa...Nu am apucat sa termin fraza, luându-ma deja in bratele lui mari si puternice, de care imi era atât de dor.

-Te iubesc, crevete, crede-ma. Imi pare rau ca mi-a luat atat de mult sa vin aici, as fi venit imediat dupa tine, dar nu am putut părăsi tabara.

Am inceput sa plâng, nevenindu-mi sa cred ca toate astea sunt reale. El chiar era acolo, si chiar ma iubea, a spus-o chiar el. Mi-am incolacit mâinile în jurul lui, strangandu-l cu putere.

-Nu mai conteaza, i-am raspuns cu capul la pieptul lui. Acum esti aici.

-Sunt aici, Rain, si nu plec nicăieri, asta e o promisiune.

-Te iubesc, i-am spus strangandu-l. Atat de mult

-Si eu te iubesc, crevete. Acum si pentru totdeauna.

Mi-am ridicat privirea spre el, si i-am intalnit ochii aia magici, si zambtul larg. Mi-a sters lacrimile, si mi-a îndepărtat orice norisor din suflet atunci cand si-a unit buzele de ale mele, intr-un sărut atat de sărat ca marea. Mi-am incolacit mainile in jurul gatului sau, si multumeam cerului ca stateam jos.

Ne-am desprins amandoi, avand nevoie de aer, si mi-a sarutat usor fruntea, privindu-ma apoi in ochi. 

-Frumos apusul asta, nu crevete? M-a intrebat chicotind, apoi sarutandu-ma inca o data, scurt. 

-Cel mai frumos, i-am raspuns zambindu-i, apoi mi-am lasat capul pe umarul lui, lasandu-l sa ma trasa mai aproape de el. Am continuat sa stam acolo, pana soarele s-a adapostit de tot, bucurandu-ne de moment, pur si simplu. Nu conta ca eram pe ponton, sau pe iarba, soarele era in fata noastra, iar noi eram impreuna, si asta era cel mai important.