War Zone

Doi

Partea Întâi

Ai simțit vreodată ca zbori?

Ai simțit vreodată că ai făcut ceva care sa îți schimbe viața spre bine? Sau măcar asta să crezi tu?

Gândeşte-te! Nu te repezi. Nu mă refer la faptul că ai luat dulciuri de la un magazin când la altul era mai ieftin, iar apoi ai regretat că nu ai economisit un leu amarât.

În adevăratul sens al cuvântului.

Apoi, când vine timpul să îți iei "răsplata" ai face orice să dai timpul înapoi?

Sa descoperi adevărul și să doară mai rău decât orice pe lumea asta...

Cum te-ai simți?

Deazstruos, nu?

Nici nu îți poți imagina...

***
Glonțul a zburat fulgerător pe lângă capul fetei. Atunci si-a dat seama ca făcuse o greșeală enorma pentru ca a venit aici. De ce făcuse asta? Din orgoliu? Sau poate ca sa își salveze tatăl?

Nu a avut timp sa-și răspundă la întrebare, căci al doilea glonț o secera la pământ ca pe un spic de grâu. A auzit pe cineva strigand-o, însă vedea încețoșat. A avut o ultima putere sa se uite la sângele care curgea ca o cascada calda pe pielea ei înghețată.

Începuse sa plângă, însă nu mai avea sa dureze mult. Era pe moarte și era conștientă de asta.

- Retragerea!, a strigat o voce care a făcut ecou în capul ei.

"Nu ma lăsați aici! Salvati-ma! ". Îşi dorea sa strige însă nu se putea mişca... Mintea ii juca feste, vazandu-si tatăl în fata ochilor. Era asa dezamăgit de ea. Cum putea muri asa? Putea să își și audă tatăl spunandu-i :"M-ai dezamăgit, Rhea. Nu numai pe mine. Și fratele tău e foarte mâhnit pe decizia ta.". Cu lacrimile curgând din ochii ei verzi, a făcut un efort uriaș ca să șoptească doua cuvinte care spera ea, ca vor ajunge unde trebuie.

- Iartă-mă, tată...

A închis ochii, rasufland greu. Fusese împușcată la numai 18 ani pe un front de lupta în slujba Germaniei. Fusese curajoasa și deșteaptă. Fusese o persoana care zâmbea mereu și care inveselea oamenii dar prin simpla prezenta a ei. Fusese bună la suflet și destul de matura pentru vârstă ei. Asculta mereu ce i se spunea, însă se saturase. A vrut sa faca ceea ce simțea ca e bine și nimeni nu a banuit-o pentru nenorocirea care urma sa se întâmple. Frumusețea ei întorcea capetele multor oameni , însă acum avea parul murdar de noroi și uniforma pătată de sange. Fusese o fata cum rar mai existau.Fusese...

Rhea Herminger murise pe un front de lupta în cel de-al doilea război mondial în cel mai simpul mod: împușcată.

***

- Va fi bine. Va fi bine...

Felda Herminger murmura cuvinte stand la capătul sicriului ficei ei . Rhea avea dreptate. Roch Herminger era dezamăgit. Nu plângea, cum făcea soția lui, ci doar stătea drept în scaun cu ochii ațintiți pe un punct invizibil și cu gândul departe.

Câțiva oameni plângeau, iar restul se gândeau la ce a fost în capul ei. De ce a trebuit sa facă asta? Plecase în locul tatălui ei la război și fusese omorâtă. Doar ca sa își salveze tatăl.

Suspinele unei persoane se auzeau mai clar decât lacrima. Avea motive. Dova Wagner era singura care a știut ca plecase. Rhea refuzase sa ii spună unde pleacă, însă ea o lăsase. Ce fusese in capul ei? Trebuia sa o opresca.