War Zone

Opt

Dova visa vapoare noaptea următoare.  Mari învolburate și tunete... și fulgere. Îşi petrecu toată dimineata încercând sa își dea seama ce ar fi putut sa însemne. Luase micul dejun cu familia ei, apoi merse la școală.

Azi era o zi mare. Axel trebuia sa meargă la școală. Dova ii povesti toată dimineata cum e la școală și cum trebuie sa se comporte. Și Rosa trebuia sa meargă tot astăzi. Au bătut la ușa doamnei Herminger.

— O, Dova. Rosa vine imediat! Numai sa o strig.

Dova vru sa o oprească. "Rosa vine imediat"? Și Max? Fetita bruneta ieși pe ușa cu un ghiozdanel roz. Avea parul prins un codite și purta o cămașă kaki cu o pereche de pantaloni din stofa neagra.

— Max vine?, întreba.

— Max?, femeia rase la auzul numelui fiului ei. Nu cred ca o sa poată, știi tu de ce...

Nu vru sa fie nepoliticoasa și sa deranjeze cu întrebările ei asa ca aproba zâmbind. Ii lua pe cei doi copii de mânuțe și merse la următoarea casa. Ilsa Alplegrow.

— Sierra!, striga la poarta.

Fata ieși repede, aranjandu-si fusta. Îşi lua geanta plina cu cărți și coborara amândouă în josul străzii, spre școală.

— Max unde e?

— Nu știu. Doamna Herminger mi-a zis ca nu vine dintr-un motiv pe care eu îl știu. Nu am vrut sa fiu deranjanta, asa ca nu am întrebat mai mult.

— Aha, murmura rânjind.

Au ajuns la școală. După primele doua ore, Max nu își arata prezenta în şcoală. A trebuit sa minta profesorii ca este bolnav. Ura sa minta. Când își dadu seama ca Max nu mai venea la școală deloc în aceea zi, ii auzi vocea. Intra în şcoală. Zâmbi când o vazu pe Dova, care se îndrepta relaxata spre el.

— Bună dimineața, soare. Unde ai fost pana acum?

— Bună dimineața, luna, glumi el. Acasă.

— De ce?,întreba. Tonul ei i se paru prea autoritar asa ca reformula: Adică am fost la tine de dimineata și mama ta mi-a zis ca știu eu de ce nu vii, dar, jur, nu știu niciun motiv. Deci?

— Nu știu, rase. Chiar nu știu.

Se uita atent la ochii lui. Erau sticlosi. Îl îmbrățisa. Nu era vreun gest romantic, numai ca vru sa afle ceva. Ii mirosi gatul și se îndepărta speriată.

— Ce ai pățit?, spuse el surprins.

— Ai băut. Max, la naiba, ai băut!

Surprinderea era vizibila în vocea ei. Max chicoti, aranjandu-si parul.

— Probabil. Nu mai știu.

— Ai băut mult, Max. Unde ai fost?

Ii lua mâinile intre ale lui.  Le legăna ușor, incercand sa își amintească ce a făcut aseară după ce Sierra l-a invitat la ea acasă. Nu își putea aduce aminte nimic. Dova era suprinsa. Nu era asa de ușor sa procuri alcool în vremurile acelea. Mai ales dacă nu aveai o comoara nesfârșita de bani.

— Nu știu, Dova. Chiar nu știu, crede-ma.

Măcar era sincer. Dova își dadu ochii peste cap. Cum l-a recunoscut ea putea sa îl recunoască oricine. Trebuia sa plece acasă.

— Cum te-am recunoscut eu, te va recunoaște oricine. Trebuie sa pleci acasă, își vocifera gândurile.

— Nu plec nicăieri. Vino aici!

— Nu, Max! Suntem în şcoală. Du-te la ore. Le-am spus profesorilor ca ești bolnav. Inventează ceva.

— Bine. Ai grija de tine.