War Zone

Epilog

Clipea.

Respira.

Exista.

Max Herminger se ridica ca un fulger din pat. Respirând sacadat, își ciupi pielea. Nu se poate. Se repezi la oglinda agățată de perete.

— Nu se poate,  mormăi Max  privindu-si reflexia în oglinda.

Parul lui albastru dispăruse. Cauta în camera după hainele de armata. Nimic. Se îmbracă si coborî treptele pana în bucătărie. Rhea stătea acolo, mâncând niște clătite. Alerga spre ea și o îmbrățișa.

— Mama!, striga Rhea. Max a înnebunit!

Mama lor veni în bucătărie, având in mana o lingura de lemn. Cu o mana în șold își privi copii imbratisandu-se. Era speriată din cauza lui Max. Era sase dupa-amiaza, intr-o zi de toamna si el dormise destul de mult.

— Max, nu îți mai speria sora. Las-o în pace!

— Sa nu cumva sa pleci în război, te rog!, zâmbi el.

— Max, războiul s-a terminat. Nici nu am avut de gând sa merg. Ce naiba ai?

Max se incrunta. Privi calendarul de pe perete: 13 septembrie 1946. Războiul se terminase, Germania pierduse, Hitler murise. Dova...

— Unde e Dova? Unde e Rosa?

— Ai de gand sa te comporți la fel de ciudat pana diseară?, Rhea întreba mușcând dintr-o clatita. Cine e Rosa?

Ieși din casa alergând spre casa familiei Wagner. Rosa, Sierra și Axel nu au existat niciodată. Hansel, Bernie, Arvy, Johann și Helena, nici ei nu existau. Bătu disperat la ușă.

— Dova!,striga el. Dova, deschide!

Dova ii deschise, tinandu-si ochii intr-o carte cu coperți roșiatice. Pentru Dova, vizitele lui Max erau destul de rare. Când își ridica privirea din carte, Max ii prinse fata și o sărută.

— Ce te-a apucat?!, tipa ea dandu-se un pas în spate.

— Te iubesc!, zâmbi el.

— Ba nu, il contrazise ea surprinsa.

— Nu încerca să mă minți. Și tu ma iubești!

Nu o lasă să mai răspundă, căci pleca alergând spre o alta țintă. În urma lui, la câteva minute, Rhea aparu în poarta. Dova încă era în ușa, privind in gol și zâmbind.

— L-ai văzut pe fratele meu? Cred ca a înnebunit, a zis Rhea.

— M-a sărutat, a mormăit Dova.

— Max? Doamne, chiar a înnebunit. Parca nu va suportați. Ce s-a întâmplat cu voi?

Dova o privi în ochi pe Rhea, zâmbind. Intr-un fel sau altul,cea mai buna prietena a ei percepuse tăcerea ca pe un răspuns.

— Nu!,Rhea se apropie surprinsa și entuziasmata de fata blonda. Dova! Nu ai voie! Sa nu cumva sa îmi zici ca...

— Mi-a plăcut, răspunse ea zâmbind.

— Ești imposibila, rase Rhea.

Max privea strada din vârful dealului Turhër. Luase în mana o floare și se juca cu ea, privind apusul. Nu se mai îngrijora pentru locul unde vor locui pentru ca nicio bomba nu aterizase peste strada lor. Christine, Sofia, Hans și Tommy se jucau pe strada cu o minge dezumflata. Soarele apunea, lăsând loc lunii sa triumfe pe cer și nopții sa se lase peste München.
Totul era asa cum își amintea el.

Pentru el, întregul vis fusese real. Ii plăcuse și îl gustase din plin. Fusese iubit. Iubise. Fusese trădat. Lovise și fusese lovit. Luptase. Luptase pentru tot si intr-un final câștigase. Ajunsese aproape de ea, iar amintirea sărutului ei încă era prezenta pe buzele lui.

Apoi își aminti ca fusese un vis. Dova nu îl suporta și avea sa schimbe asta. Avea sa lupte pentru ea, ca pentru un trofeu mult dorit. Nu își putea imagina cum nu o recunoscuse pe Dova în tren. Ar recunoaste-o oriunde. Ar urma-o oriunde. Voia sa calce în viata asta cruda alături de ea și era foarte hotărât sa facă asta.

Privind luna, zâmbi sincer. Vântul bătea ușor, împrăștiind puf de păpădie. Stelele ii făceau cu ochiul și el se simtea liber. Aprecia viata asa cum era ea. Putea fi mai rău. Gândurile lui erau amestecate și își o vedea spre Dova mergând singura spre strada. Nu mai avea vânătăi și parul ei lung și mătăsos era la locul lui. O privi ca pe o opera de arta. Admira ființă gingasa ca mergea cu pasi alerti pe strada. Nu își dadu seama de un lucru care era fix sub nasul lui: o iubea cum nu mai iubise pe nimeni in viata lui.

Vântul încă bătea, purtând pe aripile lui gândurile băiatului cu parul bălai...

Sfârșit.