War Zone

Douazeci si unu

Hansel se ridica de lângă fata care plângea, făcu doi pași și se opri. Ofta adânc si se așeza în dreptul fetei.

— Ce ai pățit?

Dova se sperie, tresarind. Hansel observa gestul și, pentru a o liniști, își puse mana peste mana ei firava. Era extraodrinar de slaba și Hansel observa asta.

— Stai liniștita. Nu am de gând sa îți fac nimic, o asigura el. Deci, ce ai pățit?

— E o poveste lunga. Nu cred ca ai timp sa o asculți, probabil îți e dor de familia ta, spuse gandindu-se la Max.

— Avem 20 de minute și eu nici măcar nu merg la familia mea ,deci am timp sa ascult.

Dova ii povesti despre Tommy, fara sa aducă vorba de Max. Trebuia sa fie precauta. Pana la urma, el era un stain care se oferise sa o asculte. Nimic mai mult. Ii povesti despre bătaie și despre cum plecase sa caute pe cineva în armata.

— Imi pare rău, mormăi el studiindu-i vânătăile de pe fata.

— Nu ai de ce, zâmbi ea. As putea sa te întreb un lucru?

— Orice.

— Doar tu vii in München din toată armata?

— Da. Eu si băiatul acela cu parul albastru.

Dova îl studie pe băiatul cu parul albastru care vorbea cu o fata. Ofta adânc. Încă spera ca Max sa vina cu următorul tren.

— Ești sigur? Adică toți ceilalți au murit, înghiți în sec. Sau vin cu alt tren?

— Destul se sigur. Suntem numai noi doi. Tu de unde ești?

Hansel afirma acel lucru după ce își aminti de un bărbat în jurul vârstei de   patruzeci de ani care murise. Max spusese ca era tatăl celui mai bun prieten al lui. Singurul care era din München, in afara de Max.

— Sunt din München, dar se pare ca acum sunt de nicăieri.

— De ce spui asta?

— Nu am cu ce ajunge acasă. Cineva mi-a furat valiza în care aveam banii.

Hansel nu mai statu pe gânduri. Baga mana în buzunar și scoase douăzeci de monede și i le întinse Dovei. Ea ramase suprinsa de atitudinea soldatului.

— Nu le pot lua.

— De ce?

— Sunt banii tăi. Ai muncit din greu pentru ei. Nu poți sa mi-i dai mie.

— Ia-ti un bilet și vin-o cu noi în München. Te rog. Macar asta sa fac pentru tine.

Ii părea rău pentru ca soldatul se simți obligat sa ii dea bani, însă întoarcerea acasă o făcea sa zâmbească. Plecase ca o nebuna, iar abia acum își dadu seama. El s-a ridicat și a ajutat-o sa se ridice, intinzandu-i o mana.

Îl credea destul de amabil pe acest soldat. Gândul ca va ajunge acasa și va trebui sa anunțe ca Max a murit ii dădea fiori, dar își dadu seama ca undeva în interiorul ei, stia ca asa se va întâmpla. Poate familia Herminger chiar primise scrisoarea de deces si nu vru sa spună la nimeni. În orice caz, pentru ea, Max era mort.

— Nu ai de gând sa îmi spui cum te cheamă?

— Nu, zâmbi ea. Oricum o sa ma uiți după ce ajungem în München, deci nu îți încarcă memoria degeaba.

Hansel zâmbi, conducand-o pe Dova spre colegul lui și noua cucerire. Max vorbea cu Helena, dar nu înțelegea nimic din ce ii spunea fata. Vorbea mult prea repede.