Prima dragoste

7

Gemete în soaptă.

De asta am avut parte câteva secunde, apoi o liniste apăsătoare pusese stăpânire în jurul nostru.
Când am deschis ochii tot ce vedeam era sânge... Era peste tot în jurul meu.

Îmi era frică să verific dacă visul din noaptea precedentă mi se adeverise.

Mami şi tati se țineau de mână, iar eu o căutăm pe cea a fratelui meu, în întuneric. Aş fi vrut s-o am pe mama lângă mine şi s-o îmbrățișez, dar era departe de mine...

Centura mă impiedica să mă misc suficient cât s-o iau de mâna liberă.

Legătura dintre părinții mei devenea eternă în timp ce secundele se scurgeau.

Teama, emoția trăită, spaima şi rănile au pus stăpânire pe mine, iar eu am intrat ușor-ușor în lumea viselor.

-Mami, tati, Adi... vă iubesc! am spus mai mult mimând cuvintele, înainte să închid ochii.

-Lexy, te rog, să trăiesti! au fost ultimele cuvinte auzite, apoi liniștea şi frigul au pus stăpânire pe maşină.

                                                                                                        *

M-am trezit plângând.

Amintirile mă chinuiau, acum când se apropia aniversarea căsătoriei lor.

-Lexy! Lexy! a țipăt fratele meu şi a sărit din patul de sus.
A ajuns imediat lângă patul meu, s-a pus lângă mine şi m-a luat în brațe.

-Ce ai pățit? m-a întrebat mai panicat ca niciodată.

-Am... Mi-am...

Mi-am tras nasul şi m-am uitat în jur. Adi mă strângea în brațe, iar eu strângeam disperată ursulețul.

Am luat pluşul, m-am uitat la el, apoi l-am aruncat cât de tare am putut. S-a lovit de dulap şi a căzut pe covor.

-Lexy, ce naiba ai?

Adi era nedumerit. În ultimul an mi-a suportat foarte multe crize, dar ca acum niciodată. În mai puțin de-o săptămână am trecut prin prea multe lucruri.

Prea multă presiune mă făcea să înnebunesc.

Micile sfere de apă, uşor sărate alunecau ca pe tobogan pe obrajii mei, lăsând urme acolo unde cădeau.

Îmi era frică să dau frâu liber emoțiilor.

Agonia, ura de sine, disperarea, frustrarea; toate amestecate mă făceau să fiu incontrolabilă.

Voiam să las lacrimile să-şi facă de cap. Nu mai avea sens să le opresc. Nu puteam, oricât încercam. Vinovăția apăsa asupra mea.

-De ce a trebui să mă întorc? De ce? aproape am țipăt printre guri zdravene de aer.

Fratele meu m-a tras la pieptul lui şi a încercat să mă liniştească mângâindu-mă ușor pe cap şi umeri.

-Lexy, calmează-te şi zi-mi ce ai, mi-a zis încercând să pară calm.

Nu voiam să vorbesc. Mi-era frică. Mă temeam că şi el mă va acuza aşa cum mă acuz eu.

După minute în care n-am făcut altceva decât să plâng în timp ce fratele meu mă strângea în brațe şi mă mângâia pe umeri, m-am liniştit şi mi-am deschis sufletul în fața lui.

-Sunt... vinovată...

-De ce anume?

-De tot... Ştii ziua când au murit ai nostri?