INVIZIBILA

Ce să îți mai pese ție...

Încă mă gândeam cum am putut să stau lângă tine, cum am putut să îndur totul și începe să îmi arate că ar fi un vis urât. Nu am trecut peste, deși tu ai făcut-o, dar ce să îți mai pese tie....
Tu cel care se dădea cel mai tare, cel care îmi spunea că fără mine ar muri, că fără mine nu ar mai vrea nimic, tu cel care se dădea sfânt, a devenit însuși diavolul. Erai deghizat, te-ai putut ascunde în spatele unei măști bine realizate, dar ți-a căzut, s-a dus totul în ziua în care mi-ai dat prima palmă, deși au mai urmat și altele. Ele te-au dat de gol, m-ai prostit.
Eu, o fată de 15 ani, mică, naivă și fără vreo experiență, tu, un băiat de 17, care cică știa ce vroia. Am crescut lângă tine, am ajuns ființă asta care se ascunde după un zâmbet frumos, care ascunde o inimă frântă în corpul la care m-ai pus să îl lucrez, am ajuns o creație a ta perfectă, dar cu ce rost? Ce rost au avut totul? Ce rost are că arăt bine, dacă ai găsit pe cineva mai bun? Ce rost are că pot să îți ofer toată dragostea mea și garanția că niciodată nu o să te înșel, dacă o vei face tu cu altcineva? Ce rost are că te vreau doar pe tine, dacă tu te gândești la alta? Niciun rost, dar ce să îți mai pese ție...