Seduce si distruge (18+)

Capitolul 13

Am plecat fără să îi mai adresez vreo vorbă sau vreo privire și m-am dus la cafeneaua la care mă aștepta Jen. În scurt timp am reușit să văd acei ochi dulci și totuși impunători, acel zâmbet care te-ar putea da pe spate imediat, acel păr castaniu bogat pe care și l-ar dori orice fată. Jen stătea la masa noastră obișnuită, dar lângă ea se afla și Andy. Of, cum o să pot vorbi despre Milka dacă Andy este aici? Sau poate asta e planul ei, sa nu mă mai gândesc la el, să îmi petrec timpul cu prietenii ca în vremurile bune.

-Bună, copii! Mă duc eu veselă la ei.

-Didi, hei, nu mă așteptam să vii așa repede, sare Jen aproape speriată.

-Mă bucur să văd că te simți mai bine, spune și Andy, părând mult mai normal.

M-am uitat puțin ciudat la ei, apoi m-am așezat lângă ei, amintindu-mi de momentele când eram cu toții. Sunt sigură că Andy nu vrea să îp excludem pe Milka din grup, dar nici eu nu vreau să plec și nici să ne destrămăm.

Mi s-a părut că a fost o tensiune continuă între noi, pe tot parcursul ieșirii. De câteva ori i-am auzit pe Jen și Andy spunând niște lucruri pe care nu am putut să le înțeleg. Nu știu de ce, dar încep oarecum să mă simt exclusă, adică în ultimul timp m-am concentrat atât de mult pe problema mea, încât parcâ mi-am neglijat prietenii. Fără sâ mă gândesc, am găsit o scuză cum că trebuie să mă duc acasă și am plecat, lăsându-i pe cei doi icu glumele înțelese doar de ei.

Nu știu de ce, dar mă simțeam singură. În ultimul timp, singurul care îmi era mai apropiat era Harwood, care mă voia foar pentru sex. Știu că nu trebuie să mă atașez de el, fiindcă nu va fi niciodată mai mult decât o distracție. Uneori mă simt ca și cum nu aș avea pe nimeni, de parcă nimeni nu mă ascultă și nu mă înțelege. Tot ce voiam era să mă retrag într-un colțișor al meu și să plâng, să mă descarc și apoi să găsesc o soluție pentru a-mi recăpăta prietenii. Simt deodată cum mi se încețoșează privirea, apoi totul a devenit negru.

***

M-am trezit într-o cămăruță mică și albă. Stăteam într-un pat foarte mic, care nu era al meu. M-am uitat în stânga mea, uimită fiind de faptul că pe fotoliul de lângâ patul meu se afla Harwood, care aparent dormea. Eram confuză, știind că nu era casa lui, dar perfuzia pe care o aveam m-a făcut să realizez că eram la spital. Deodată mi-am amintit de criza care mă apucase din nou.

-Ah, te-ai trezit, ce bine, spune un bărbat îmbrăcat în alb, care l-a trezit și pe prof cu entuziasmul lui.

-Didi, te simți bine? Spune Ryan vizibil îngrijorat.

-Da, sunt bine, crede-mă, e ceva normal la mine.

-Domnișoara Clark are dreptate, spune doctorul. Ce ai mai făcut de data asta? Te-ai stresat prea rău sau ai uitat să mănânci?

-Se pare că ambele, spun amintindu-mi că nu prea am mâncat în ultimul timp.

-Of, nu e bine. Știi ce ți se poate întâmpla. Ai grijă altă dată, doar știi că ți se poate agrava.

-Stați, nu înțeleg, sare Harwood. Ce a pățit Didi?

-Sunteți rudă cu pacienta?

-Sunt iubitul ei, ar trebui să știu.

-Îmi pare rău, dar nu pot vorbi decât cu membrii familiei. Dacă vrea, vă va spune ea. Daiana, te voi ține aici până mâine dimineață. Ți-am administrat glucoză, așa că nu mai ai nevoie decât de somn. Noapte bună!

-Spune-mi imediat ce se întàmplă! Țipă profu' la mine după ce pleacă doctorul.

-Nu țipa! Nu ai auzit? Nu trebuie să mă stresez. Și care a fost faza? De ce i-ai spus că ești iubitul meu?