Blestemul Sabiei de Foc (Percy Jackson fanfiction)

Capitolul 17

Perspectiva Allison

Trebuie să dau explicații? Eram sigură că nu scap.
"Dă-i cu explicațiile!" țipă Angela.
Da, în fine. Nu o bagați în seamă. Să începem cu povestirea din momentul în care m-am trezit, ok?

Cum să descriu trezirea? Dureroasă. Era de parcă toate sentimentele pe care le-am ținut în frâu în timpul luptei cu Nyx se revărsaseră deodată. Toată supărarea, durerea și dezamăgirea.
Nu mai știam cum să le fac față. Nyx avea dreptate în tot ce spusese: tata chiar nu intervenise când se luase hotărârea,la fel ca ceilalți membrii ai familiei mele, Hope mă mințise atâta timp și ieșea cu fratele meu mai mare pe la spatele meu, iar Apollo... Apollo mă folosea. Adică,să fim serioși, un zeu cu o cabană atât de aglomerată nu poate fi genul de iubit fidel. Însă, cel mai dureros a fost să mi se amintească de Nathaniel, fratele meu mai mare, care se sacrificase acum doi ani să meargă în Tartar în căutarea unor posibili aliați,pentru a afla dacă vreun zeu dispărut pe pământ ajunge acolo și, mai important, pentru a ține un echilibru între bine și rău. Simpla lui prezență acolo îl slăbește pe Tartar.
Acum,dacă vreți să mă întrebați: Dar cum de Percy,Annabeth sau Nico, care au fost în Tartar, nu l-au întâlnit?
Răspunsul este: Nu am habar. Poate erau în locuri opuse?
În fine. Ceea ce contează e că Nate nu se mai întoarce. Prietenul meu cel mai bun nu se mai întoarce...
Nu prea eram conștientă de ceea ce se petrecea în jurul meu. Știam că Annabeth și Percy erau îngrijorați, iar Thalia a venit să ne cheme la o adunare, însă era greu să mă concentrez asupra acestor lucruri.
În amfiteatru, Hazel,Piper,Annabeth și Nico au încercat să mă liniștească, însă nu le dădeam importanță.
Singurul moment în care m-am concentrat asupra a ceea ce se petrecea era discursul lui Chiron și noua profeție, însă exact după, m-am ridicat să vorbesc cu Chiron și să îi cer să îmi dea voie să mă mut în Casa cea Mare o vreme.
Vă întrebați de ce? Nu vreau să îi rănesc pe toți cu starea mea, vreau să stau singură o vreme și să mă gândesc, însă cel mai important: nu vreau să mai fiu rănită.
Evident că uram să îi aud cum bat în ușă disperați. Uram să aud vocea disperată a lui Apollo, care, părea că mai are puțin și plânge. Îl iubesc, dar pe de altă parte, știu că mă va răni și nu vreau asta.
Ugh! Uite cum sun... Ei nu mă rănesc intenționat și nu toți sunt vinovați. Sadie de exemplu nu a făcut nimic greșit... Percy și Annabeth au avut grijă de mine, la fel ca Hazel și Nico...
–Nu e bine ce fac, spun eu lăsându-mă să cad în pat.
"Acum realizezi?"
"Ceva e în neregulă cu mine..."
"Ce vrei să spui?" întreabă Angela și sesizez puțină îngrijorare în vocea ei.
"Simt că îmi pierd mințile. Nu sunt eu... Nu eu sunt rănita, ci eu sunt cea care îi rănește pe ei."
Simțeam cum mă poticnește iar plânsul. Am făcut o mare greșeală...
–E bine că realizezi, aud pe cineva spunând.
Ridic privirea alarmată și îl văd, lângă fereastră, pe Dionysos. Privea absent panorama, însă se întoarce apoi și mă privește trist.
–Ce cauți aici? întreb eu ștergându-mi lacrimile cu mâneca.
–Am venit să te ajut, dăăă!
Se așează lângă mine pe pat. Mă privea cu foarte mare atenție, analizându-mă din cap pànă-n picioare.
–Am auzit de discuția cu Nyx...
–Știu. Trebuia să vă fi spus despre primordiali! îl întrerup eu. Doar că...
–Ai avut dreptate să nu spui nimănui până ce nu erai sigură. Așa aș fi făcut și eu. Acum... Înapoi la discuția despre Nyx... Este adevărată afirmația ta de mai devreme. Nu ești tu.
–Mersi de susținere,spun ironic.
–Îmi place că,deși Nyx ți-a luat sănătatea mintală, ironia nu te-a părăsit. Așa te vreau.
–Ce vrei să spui? întreb uluită.
–Zeița nopții se joacă cu voi toți. În cazul tău, încearcă să te facă să înnebunești, mă lămurește el. De aceea ai procedat astfel mai devreme. Ți-a implantat în minte niște minciuni dureroase menite să te demoralizeze.
–Adică... Nimic nu e adevărat?
–Unele sunt, altele doar parțial, iar restul în totalitate minciuni.
–Adică,Hope și Triton nu sunt...
–Ei? Ba da. Asta a fost adevărat. Nu de puține ori i-am prins chiar eu sărutându-se.
–Și totuși... Nu mi-ai spus.
–M-ai fi crezut?
–Evident. Tu ce credeai,că nu mi-aș fi crezut bona?
–Ești o comoară,Kalliope. Una dintre singurele persoane care ar avea încredere într-un bețiv ca mine. Întorcându-ne la discuția noastră...
–Partea cu tata e reală,nu?
–Pe jumătate. Nu a intervenit în decizia lui Zeus deoarece scopul trimiterii voastre aici era de a vă proteja. Dar,aparent, nu funcționează. Tatăl tău și la fel și restul Olimpienilor, inclusiv eu, te iubește. Îți vrea binele, chiar dacă asta înseamnă că îi va frânge inima aceea mică și plină de alge.
–Oh...
"Îți spune că ești iubită de toată lumea și răspunsul tău e 'oh'? Ce-ai face tu fără mine...?"
–Ok. Ai dreptate până aici,D. Nu trebuia să mă supăr pe tata sau pe voi...dar ceea ce a zis despre Apollo...
–E o minciună scruntată! mă întrerupe el. Crede-mă,Kalliope, Apple...
–Apollo, îl corectez eu.
–Te iubește numai și numai pe tine. L-ai schimbat, puștoaico. Cred că nu a mai avut o aventură de peste un an, de când s-a îndrăgostit de tine. Te iubea de când te-ai născut, însă ai aprins în el o flacără ce mocnește din ce în ce mai tare.
–Ești praf la explicații...
–Cum ești și tu la pinacle. Ai înțeles ceva din ce am spus?
Înțelesesem. Mă purtasem ca un copil, iar acum Apollo suferă consecințele.
–Sunt o idioată...
–Pentru un copil al lui Poseidon? Neah,ești perfectă în comparație cu frații tăi...
–Ce ar trebui să fac acum?
–Hmm... Gândește-te bine, ia în calcul toate posibilitățile, iar apoi... Vorbește cu ei. Sunteți în mijlocul unui război, nu o lălăi totuși.
–Crezi că Nyx o să mai încerce să mă atace? îl întreb eu înainte să plece.
–Din moment ce acum ești un semizeu? Da. Însă nu te îngrijora, nu o să îți mai poată afecta judecata. Mă ocup special de asta.
–Zeus știe?
–Nu, răspunde D uitându-se spre pajiște pe fereastră. Kally, Zeus nu trebuie să afle nimic din toate astea. Ne-a interzis nouă, Olimpienilor, să ne amestecăm în luptele semizeilor. Crede că poate rezolva toate problemele izolându-se, când, de fapt, rezolvarea constă în a lupta împreună: zei,semizei, einherjari, magicieni și, de ce nu, și monștrii poate. Ceea ce facem noi, zeii, că comunicăm cu tine,Allison, e pe la spatele lui Zeus. Ne-am pus speranțele în voi.
–Niciun stres, spun sarcastică.
–Pe curând,Kalliope. Mă bazez pe tine! spune rânjind Dionysos și dispărând.
"Îmi place zeul ăsta!" spune Angela.
"E căsătorit,Angela."
"Styx."
Oftez și îmi acopăr fața cu palmele. Mă gândeam la tot ce spusese zeul vinului și tot ce făcusem mi se părea acum rușinos chiar. Nu îmi venea să cred. Am dat dovadă de atâta slăbiciune...
Apoi îmi amintesc ce a spus la sfârșit. "Mă bazez pe tine"... Ce vrea să însemne. De ce pe mine? Ce rol am eu în toate astea. Toți sunt de acord că profeția este despre Hope, deci nu am nicio amestecătură. Nedumerirea mi se amplifică când mă gândesc din nou la Nyx. Nu își bătuse capul cu convinsul lui Hope sau Liam, ea părea interesată de mine. De parcă eu aș avea nu știu ce importanță... Adică,te rog! Nu mai sunt nici zeiță.
"Și ce e rău în asta?" întreabă Angela. "Allison, gândește-te! Ți se dă șansa să ai o viață normală! O să poți să mergi la liceu ca orice adolescent, o să ai prieteni și, evident, după ce îți dovedești măreția,redevi zeiță. Vei fi o legendă printre semizei. Vei fi de temut pentru monștrii, exact ca fratele tău, Percy!"
–Eu nu sunt Percy, șoptesc eu.
Angela începe să comenteze în continuare, însă e întreruptă de o bătaie în ușă. Era mai puternică decât restul.
–Allison! Dacă nu deschizi în această secundă, jur că sparg ușa! recunosc vocea lui Percy.
–Pleacă Percy! strig eu.
–Nu, răspunde el simplu. Sunt doar eu, jur pe Styx. Trebuie să discutăm. Haide Seashell.
Ezit. Ce am putea discuta?
"Ai zis chiar tu. Percy nu ți-a greșit cu nimic. E fratele tău. Deschide!"
"Destul de corect."
Merg la ușă și desfac încuietorile. Apăs pe clanță și deschid puțin ușa. Mă uit prin crămătură și observ că nu mințise. Era singur.
–Intră, spun eu în cele din urmă.
El intră vesel și se așează pe pat. Mă îndrept cu pași mici spre pat și eu. Cu coada ochiului m-am uitat în oglindă. Eram un dezastru.
Purtam o rochie galbenă de casă și pe deasupra aveam un pulover gri, ceva mai lung. Îmi prinsesem părul într-un coc dezordonat, iar ochii îmi erau roșii de la plâns. Arătam groaznic.
–Ok. Ia astea! îmi zice Percy întinzându-mi niște haine.
–De ce? întreb ridicând o sprânceană.
–Mergem în oraș. E o surpriză. Vreau să te fac să îți revii.
–Percy, chiar nu e...
–Fără comentarii! mă întrerupe el. Nu accept un refuz.
Îl privesc nedumerită. Percy chiar plănuise să mă binedispună. Nu era furios pe mine și nici nu era vreun pic supărat. Tot ce conta pentru el era ca eu să fiu bine.
Renunț la încăpățânare și iau hainele. Merg la baie să mă schimb, apoi mă aranjez puțin. Nu pot umbla prin Manhatten așa.
Când ies mă opresc în fața oglinzii. Percy alesese o pereche de pantaloni scurți, o bluză albastră cu buline și converse albastre.