Blestemul Sabiei de Foc (Percy Jackson fanfiction)

Capitolul 30

Perspectiva lui Rose

Împart camera cu Leo! Împart camera cu Leo! Încă încerc să mă hotărăsc cum să mă răzbun pe băieți pentru asta, dacă i-as omorî ar scăpa prea ușor!
Puteau măcar să mă lase să stau eu cu Hope,iar Carter cu Leo, dar nuuuu! Vezi Hadese (transformare originală a expresiei "Vezi doamne"), Carter vrea să doarmă singur...
Cât de cretin să fii să lași o fată și un băiat care nu-s nici măcar prieteni în aceeași cameră?! Oh...stai... Asta are mai mult sens decât să lași un băiat și o fată care sunt împreună în aceeași cameră...
  De-abia îl cunosc pe Valdez ăsta! Ce știu eu despre el?! E un fiu al lui Hefaistos, primul imun la foc în ultimele secole, a fost în misiunea de salvare a Herei cu Jason și Piper, este unul dintre cei 7 ai marii profeții, toți au crezut că a murit în încercarea de a o omorî pe Gaia,dar el s-a întors cu Calypso,iubita lui... Interacțiunile mele cu el au fost puține. În timp ce construia Argo 2 anul trecut, am ajutat și eu și câțiva frați de-ai mei, la fel și anul ăsta cu Argo 3, am mers cu el când am vorbit cu Nemesis, m-a complimentat în fața celorlalți când povestea lupta mea cu zeița răzbunării și...cam atât...
Nici nu știu ce suntem... Prieteni? Cunoștințe? Colegi de echipă?

Toate aceste gânduri mi se învârteau prin cap ca niște titirezi în timp ce stăteam pe patul meu, privind tavanul.
Mă schimbasem în haine de magician, punând bine blugii negrii, tricoul alb și jacheta de piele în care venisem. Totuși,nu m-am desprins de cizmele mele de luptă. Nu îmi plac pantofii din plante ai magicienilor ăștia.
Leo iese din baie în haine albe din bumbac și cu picioarele goale. Se așează pe patul lui și mă privește atent. Întrebarea pe care mi-o adresează mă surprinde.
–Mai ai răvașul de la Nemesis?
Mă ridic în șezut și îl privesc confuză. Aprob dând din cap.
Răvașul este în buzunarul gecii mele de piele, într-un buzunar interior. Încă nu știu ce să fac cu el...
–De ce întrebi? mă trezesc zicând.
–Pentru a face conversație. Duuuuh!
Îmi stăpânesc un râset. Nu părea să fie băiatul care și-a pierdut iubita săptămâna trecută... Nu... Părea din nou vesel, însă ochii trădau tristețea. Decid să nu pun sare pe rană.
–Da,îl mai am. Dacă vrei ți-l pot da ție...
–A,nu nu nu! Nu mă înțelege greșit! Am încredere deplină în tine să îl ții! se grăvește el să spună.
Rămân tăcută un moment. De ce ar avea încredere în mine? Nici nu mă cunoaște bine, pentru el presupun că sunt doar o altă fiică a lui Ares. Nu-l condamn. Curiozitatea este un defect de-al meu totuși.
–De ce ai avea încredere în mine? întreb eu.
Mă privește preț de o secundă și spune cu un zâmbet:
–Fiindcă prietenii au încredere unul în altul. Iar tu îmi ești prietenă, Rose.
Roșesc evident. Un sentiment ciudat apare în stomacul meu. M-a numit prietena lui... Eu...eu nu-s obișnuită cu asta. Nu am mulți prieteni.
Observându-mi probabil chipul, Leo se ridică de pe patul lui și se așează pe marginea alui meu cu o față pe care o puteai numi doar "îngrijorată".
–Ce-i Rose? Dacă nu mă crezi prietenul tău înțeleg, nu te îngrijora...
–Nu-i asta,spun eu. Nu,nu-i deloc vorba de asta. Ești de treabă Leo și toate cele... Însă eu nu prea am... Mulți prieteni.
Mă privește înclinându-și capul și întreabă un "De ce?".
–Nu știu,sincer, spun ridicând din umeri. Doar, am acest instinct de a-i respinge pe oameni. Mai ales după moartea mamei...
Mă privește trist și observ și altceva în ochii lui: înțelegerea.
–Știu cum e, îmi spune el. În primul orfelinat în care am fost,era tipul ăsta, mi-a zis: Oamenii care pierd pe cineva, se comportă în două feluri– fie îi resping pe ceilalți din jur, fie ascund durerea cu o mască. Masca mea e sarcasmul, să fiu sincer. Dar la început,și eu refuzam compania altora.
Eram uimită că el îmi împărtășea asta. Sincer,nu mă așteptam. Mă simțeam de parcă el își dădea armura jos în fața mea,deși nu avea niciun motiv.
Îl văd chicotind. Nu era un răset vesel, ci unul trist.
–Suntem așa asemănători, spune el. Nu crezi? spune el. Și mama mea este moartă, amândoi ne ascundem durerea într-un fel...
–Îmi pare rău să aud asta,Leo, spun încercând să îl consolez.
–Știi,e cum a zis Allison... Durerea nu dispare niciodată,doar se diminuează și te obișnuiești cu ea.
Era adevărat... Cine ar fi crezut că fiica lui Poseidon poate fi așa înțeleaptă?
–Leo,dacă te ajută,putem discuta despre...pierderile suferite de tine. Ajută să vorbești despre ele,nu?
Îmi zâmbește trist și își pune mâna peste a mea.
–Valabil și pentru tine,Rose. Hai să ne cunoaștem mai bine din moment ce suntem prieteni acum.
Era ciudat ca cineva să vrea să mă cunoască mai bine... Nici măcar cu frații și surorile mele nu am discutat despre trecutul meu înainte de a veni în tabără. Dar Leo...am încredere în el, nu știu de ce totuși.
–Ok, dacă chiar vrei să asculți... Tu primul totuși.
–Evident că vreau să ascult. Și...bine. De unde să încep...
–De la început, sugerez eu cu un mic zâmbet pe buze.
–M-am născut în Hutson,Texas... Mama avea un atelier auto, și adoram să o ajut. Cred că asta l-a atras pe tata la ea... Era o mamă grozavă. Când eram mic, aveam și o dădacă Tía Calida, care s-a dovedit a fi Hera în deghizare. M-a "instruit" să fiu un erou, după cum zice ea. Știa că aveam să fiu unul dintre cei 7... De exemplu, m-a lăsat să dorm în semineu, să dau foc la o masa din parc, să mă joc cu cuțite... Chestii de genul ăsta...
–Știam că Hera e o scorpie,dar nici chiar așa, spun eu uimită.
–Și apoi,la 8 ani, însăși Majestatea sa Față de pământ, m-a atacat. A dat foc atelierului mamei. Eu am supraviețuit datorită imunității la foc și a faptului că blocase ușa atelierului prinzându-mi doar mama acolo. Mătușa mea, Rosa a rămas singura rudă, dar a refuzat să aibe grijă de mine. Mă consideră "copilul diavolului". Diablo!
–Dacă ea a refuzat să aibe grijă de tine...ce ai-,spun eu apoi realizarea mă lovește tare în față. Oh.
–Orfelinate. Scoli cu internat... 6 în total înainte să ajung la Wilderness School, unde am cunoscut-o pe Piper și mai apoi pe Jason. Cam asta e povestea mea. După toate astea am ajuns în tabără, l-am reconstruit pe Festus și am mers în misiunea aia pentru Majestatea Sa Fund de vacă,aka Hera. Iar mai târziu am construit Argo II și am plecat în misiunea vieții mele. Unde am murit, și am înviat...și am ars Noua Romă! spune Leo,râzând la ultima parte. Ce vremuri bune...
Nu m-am abținut și l-am luat în brațe. Îmi părea nespus de rău pentru el... Nu mă respinge, răspunzând la îmbrățișare puțin uimit.
Îmi șterg lacrimile ce amenințau să îmi invadeze ochii și mă desprind de lângă el afișând un zâmbet trist.
–Ok,spune el zâmbindu-mi înapoi. Acum e rândul tău. Care e povestea ta,Rose Watson?
Oftez zgomotos și închid ochii în timp ce îi spun despre viața mea:
–M-am născut în Manhatten... Mama era instructoare de karate, iar tata e...Ares. Presupun că se potrivesc destul de bine,de asta a stat cu ea 5 ani după ce m-am născut eu...
–5 ani?! se minunează fiul lui Hefaistos. Cum...
–A încălcat regulile lui Zeus. La ce să te aștepți de la zeul războiului? spun nepăsătoare. Credeam că suntem o familie normală și fericită, până în ziua când tata a venit seara de la "muncă"și a început o ceartă cu mama. Nu știu exact despre ce au vorbit, dar in acea seară, Ares a plecat furios,iar mama s-a sinucis. Am rămas în grija unei mătuși,care, la fel ca a ta, mă ura. Tata nu lua legătura cu mine deloc, mă abandonase... Până acum 3 ani... Când aveam 12 ani... Am fost găsită de un satir și adusă în tabără. Am luptat în ambele războaie și m-am antrenat din greu. Nu știu de ce m-am sinchisit să fiu sinceră... Mereu, tata punea presiune pe mine și țipa la mine cu fiecare ocazie, nu cred că merita să încerc să-l fac mândru... Nu am avut prieteni în tabără înainte să apară profeția celor 20... Toți mă văd ca fiica insensibilă a lui Ares deci...
Deschid surprinsă ochii când simt brațele lui Leo în jurul meu. Plângeam amândoi acum. Era așa ciudat să fiu vulnerabilă în fața cuiva... Și atât de recomfortant.
–Rose,acum eu sunt prietenul tău, da? Toți cei de pe Argo suntem o familie, iar tu faci parte din ea acum.
Aprob din cap zâmbind trist, iar în ochii mei se putea citi recunoștința. Nu am crezut vreodată că Leo Valdez îmi va deveni cel mai bun prieten.
Am stat acolo, vorbind despre misiunile noastre și despre fantomele trecutului,l-am consolat cum am putut cu privire la Calypso, până ni s-a făcut somn. Nu o să uit ce a zis Leo când vorbeam despre echipaj... Că suntem o familie.