Poesis

Ciocnesc

Ciocnesc acest Pinot Noir autentic,
dar nu în cinstea ta,
în a mea nici atât;
ciocnesc în cinstea lor -
cei ce-au avut dreptate
că ne-am născut cu două suflete fragile,
am fost doi inocenţi până la proba contrarie,
am devenit suflete uzate de alte suflete putrede,
care ne-au orbit strălucirea,
magia pe care o puteam crea doar împreună;
am decis să aruncăm cu noroi unul în altul,
ți-am spus că aş fi preferat nisipul!
e mai uscat,
la fel că cerul gurii după o noapte furtunoasă,
în care te-am strigat şi te-am strigat,
pierzând fără pic de demnitate în faţa tunetelor infernale;
dacă m-ai fi auzit măcar,
te-ai fi urcat în primul taxi?
sau poate doar m-ai ignorat.

Încă ciocnesc în cinstea lor...
au spus că ne vom consuma precum ţigara până la filtru
sau coliva la înmormântarea aşteptărilor noastre;
şi au mai spus că ni se va ridica statuie -
un monument în cinstea "eroilor" căzuţi în lupta cu destinul;
ne-am dat autogol...
şi am primit cartonaşul roşu,
pentru că ne-am faultat reciproc;
apoi am luat amendă contravenţională,
căci nu ne-am acordat prioritate în interescție,
am gonit cu 200 km/h pe autostrada fericirii
şi ne-a fost reţinut permisul pe o perioada nedeterminată.

Ciocnesc, pentru ultima dată,
în cinstea noastră,
căci suntem olimpici în propriul sabotaj,
în ocolirea soartei,
distrugerea oricărui gram de bucurie
şi în oprirea ticăitului inimii senile.

Noroc!