Poesis

Crăiasa nopții

Crăiasa nopţii
îşi dă sălbatic vălul de pe chipu-i
umed şi ridat
de anii pierduţi pe o iubire oarbă,
o soartă fără sfârşit,
cu care n-a putut concura
nicio clipă.

Îşi zgârie obrajii cu regret
amar ca şi cafeaua fără zahăr,
pe care o băuse în fiecare dimineaţă,
desenând conturul chipului său
în zațul ce-şi găsea sfârşitul, scurgându-se lin pe canal,
la fel ca dragostea lor interzisă;
fiecare progres era întâmpinat de-un Stop,
la fiecare intersecţie câte-un Cedează trecerea;
lumea li s-a transformat într-o şosea cu sens unic,
două linii paralele le-au scris destinul-
destin cusut pe etamină
din cele mai sumbre culori.

Crăiasa nopţii
îşi dă sălbatic vălul de pe chip,
rânjind amarnic,
cu gândul la anii ce se derulează-n faţa retinei
ca un diapozitiv infinit;
iubirea nu le-a fost infinită,
nici măcar reciprocă.