Poesis

Ironie

Cred că mi-a bătut la uşă fericirea
într-o zi de septembrie;
mi-a spus că au trecut ani
de când n-am mai schiţat un zâmbet sincer,
de când n-am mai adormit instantaneu,
fără ca lacrimile să-mi devoreze obrajii
în fiecare noapte...;
concuram cu picăturile de ploaie -
nici tunetul nu rezista în faţa scâncetelor;
mi-a mai spus că iubirea m-aşteaptă în pragul uşii,
pe tărâmul magic al viselor,
aşa că am închis pleoapele...
şi ce să vezi? s-au scurs trei zile -
frumoasa adormită a reînviat.

Cred că mi-a bătut la uşa tristeţea
într-o zi de septembrie;
mi-a spus că au trecut trei zile
de când n-am mai schiţat un zâmbet fals,
de când n-am mai suspinat
în fiecare seară, ore întregi;
bătea ceasul miezul nopții,
doar eu şi ploaia ne auzeam, înfiorând vecinii;
mi-a mai spus că iubirea e o iluzie nedreaptă,
o fantasmă amară,
aşa că am deschis ochii...
şi ce să vezi? m-a lovit din plin realitatea -
eu, singură, blocată în închisoarea minţii.