Secrete din trecut

Capitolul 10

*Peste două săptămâni*

Lucruri ciudate se tot întâmplau. În tot acest timp ma simt urmărită, cred că înnebunesc. De la acea întâmplare din pod încerc să mă feresc de principe. Pe bătrânul acela nu pot să-l găsesc, doarece a fost închis. Doar el mă poate ajuta să descopăr ce se întâmplă aici. În fine...trebuie să mă întorc la îndatoririle mele.
Pe cand curățam podeaua de la etajul al doilea îl aud pe principe spunându-i ceva majordomului, fiind destul de supărat.
- Nu cred că au făcut asta! Mi-au declarat război? Cum se poate? Am trăit în pace în toți aceşti ani! Nu le-am făcut absolut nimic pentru a ne declara război.
- Ştiu, stăpâne! Dar am primit o scrisoare de la Gabriel în care ne spunea că l-au găsit ucis pe Lucian chiar în fața sediului lor. Avea o muşcătură pe gât, iar restul corpului îi era sfâşiat. Aceştia cred că unul dintre vampirii noștri a fost.
- Şi nu a clarificat nimeni problema spunându-le că nu a fost nici unul dintre noi?
- Chiar eu am fost,sire. Zilele trecute. Însă nu am rezolvat nimic. Le-am spus că nu am fost noi, dar aceştia nu m-au crezut. Au zis că ne-au iertat pentru ce s-a întâmplat în trecut, dar pentru uciderea lui Lucian nu au mai putut "trece cu vederea" .
- Bine. Atunci rămâne să mă duc eu acolo să discut cu aceştia.
- Nu aveți cum,sire. Au spus că dacă vă veți duce acolo vă vor omorî fără să stea pe gânduri.
- Dacă au zis asta, să înceapă războiul. Vor vedea cine va râde la urmă.
Majordomul făcu o plecăciune, iar apoi principele se retrăsese în biroul său.
Război? Va începe un război? Nu e deloc bine ce va urma.

***
Mă aflam în bucătărie. Nici nu mai îmi aduc aminte ultima dată cand am mâncat ceva. Stomacului meu îi trebuie ceva mâncare în momentul de față. Deodată aud niște bătăi în uşa de la intrare. Una dintre servitoare deschide uşa, iar după câteva momente mă strigă:
- Sofia! Te caută cineva!
- Pe mine? întreb eu total nedumerită.
- Mai există vreo altă Sofia aici în afară de tine? Haide mai repede!
Ma îndrept spre iesire. Când am ajuns in pragul uşii nu mi-a venit a crede pe cine am în fața ochilor.
- Nu pot să cred! Ivan! am sărit în brațele celui mai bun prieten al meu strângându-l tare la piept. Ce dor mi-a fost de tine!
- Şi mie mi-a fost atât de dor de tine, Sofia!
- Cum de ai stiut unde sunt? spun eu după ce îmbrățişarea noastră a luat sfarşit.
- După ce am plecat de la orfelinat, sora Amanda mi-a dat aceeași adresă de la aceeaşi pensiune la care te-ai cazat tu. Când am ajuns acolo acea bătrânică mi-a spus că ai un loc de muncă şi mi-a dat adresa unde locuiești în acest moment.
- Ai venit aici doar pentru mine? De aceea te iubesc eu! spun şi îl strâng încă o dată în brațe.
- Cum este aici? întreabă el si privește întreg castelul.
- Oh, Ivan. Am atâtea să-ți povestesc.
- Spune, am o grămadă de timp.
- Nu o să-ți vină să crezi. O să spui că sunt nebună, dar...
- Sofia! mă întorc văzându-l pe principe apropiindu-se. Cine este el?
- El este...
- Defapt nu-mi pasă! Nu ai dreptul să vorbești cu nimeni din afara castelului. Aşa că, tu, oricare ți-ar fi numele, te poftesc să pleci de pe proprietatea mea.
- Nu ai dreptul să-i vorbești aşa Sofiei! Nu-ți permit!
- Trebuie să-mi permiți tu? Pot să fac ce vreau eu deoarece ea locuiește în castelul meu. Iar tu, dacă vrei să pleci viu si nevătămat ți-aş propune să îți ții gura şi să te cari o dată de aici.
- Ivan, te rog, pleacă! E spre binele tău! spun fiindu-mi frică de ce va urma.
- Bine, dar asta nu rămâne aşa! Ne mai vedem, Sofia!
- S-o crezi tu! îl aud pe principe spunând.
După ce Ivan plecă, acesta ma trage cu o forță de neimaginat până în camera sa.
- Nu o să pleci niciodată de aici! Îmi aparții! Ești numai a mea, iar eu, eu o să-ți fiu viciu! O să te fac să nu poți trăi fără mine! Să îți aduci aminte de fiecare atingere, de fiecare sărut, de fiecare clipă petrecută alături de mine. Să mă dorești încât să poți face imposibilul pentru a mă avea. Pentru că, draga mea Sofia, eu sunt diavolul in persoană.
Cum poate să zică aşa ceva? Nu îi aparțin şi niciodată nu îi voi aparține. Îl urăsc din tot sufletul meu. Trebuie să scap cumva. Nu ştiu ce a fost în capul meu de am venit aici, dar voi reuşi să ies din închisoarea asta. Trebuie doar să mă  gândesc la un plan.
Înghit în sec pentru că nu ştiu ce să spun. Ochii aceia negrii, superbi, dar reci mă privesc neîncetat. Mă simt încolțită şi deja frica începe să pună stăpânire pe fiecare parte a corpului meu.
În momentul acela sunt izbită de perete, iar principele se afla in fața mea sărutându-mă cu patimă. Mă las pradă în mâinile sale ce se plimbă ușor pe spatele meu, vrând sa cunoască fiecare părticică.