În Compania Morților // L.Tomlinson

Capitolul 7

Peste 2 minute l-am strigat să intre înapoi că sunt gata, aşteptându-l întinsă pe pat. Eram foarte obosită. Când a intrat în cameră a sărit pe mine şi a început să mă sărute pe buze apăsat dar pasional, coborând pe gât după pe piept. S-a oprind, uitându-se în ochii mei, eu pierzându-ma din nou în ochii lui atât de sinceri şi blânzi, de un albastru fermecător, dar totodată erau nişte ochi plini de mister.
-La naiba,nu pot să cred ce îmi faci!Simt că atunci când sunt cu tine nimeni şi nimic nu ne poate opri, ca timpul îngheață iar că noi suntem făcuți să îmbătrânim împreună! Eu roşind din nou la auzirea acestor cuvinte. -Doamne iubesc când roşeşti. Vrei să mă omori când faci asta?
-Louis, îmi e somn. Cât este ceasul?
-Ăhh, 03:15...
-Noroc că mâine e sâmbătă ,spun rezemându-mi capul pe pieptul lui, simțind un sărut dulce dupa care ne-am spus "noapte bună" şi în următoarea secundă eram în lumea viselor.

Speram să dormim mai mult, dar la ora 07:30 ne-a trezit telefonul lui Louis, sunându-l dracu ştie cine. Când a văzut cine îl sună, şi-a schimbat privirea adormită într-una serioasă şi speriată, sărind din pat şi părăsind dormitorul.... ok, mă îngrijorează şi simt un gol în stomac, precum gelozia, dar mai puternic. De ce a trebuit să iasă din dormitor ca să răspundă şi de ce a făcut fața aia? În fine, am de gand să îmi continui visul. Visam că părinții mei şi Elena erau aici, eram o familie fericită iar eu cu Louis călătoream în luna de miere, vorbind în fiecare seară cu mama şi tata pe skype. Îmi e atât de dor de ei. La amintirea visului o lacrima mi s-a prelins pe față, şi nici măcar nu observasem că Louis a intrat în cameră. Mi-am şters repede acea lacrimă de pe față înainte ca el să o observe dar era prea târziu.
-Prințesa mea, de ce îți lăcrimează ochii tăi minunați, care ar trebui să arate numai fericire? Se aşează el lângă mine lăsând un sărut scurt în locul unde era lacrima , mângâindu-mi spatele.
-Era doar un vis, un vis atât de frumos, dar asta nu contează. Tu de ce ai fugit atât de speriat ? Cine te-a sunat? Îi adresez aceste întrebări cu o față neutră, comportându-mă ca o iubită geloasă....adică nici măcar nu ştiu dacă suntem oficial un cuplu... Ne sărutăm şi a dormit la mine,dar totuşi,nu suntem oficial...cred.
-Ăhh-h, nimeni important. A greşit numărul,încearcă el să mă mintă, dar cu mine nu îi e uşor.
-Şi de ce te bâlbâi? Îți spun eu. Pentru că minți.
-Iubito , stai liniştită, îmi promiți? Nu este nicio altă fată şi nimic care să te îngrijoreze pe tine, îmi spune el, eu încremenind auzind această propoziție. "Iubito", "nu e nicio altă fată". Cu siguranță suntem un cuplu. Dar nu ştiu ce să cred. 90% din mine îmi spune să îl cred. Pare atât de sincer şi parcă 'magia' dintre noi este "legată". Pot să simt că el chiar simte tot ceea ce-mi spune pentru mine,aşa că am decis să il cred , lipindu-mi din nou buzele de ale lui după a plecat. M-am relaxat şi am căzut din nou într-un somn adânc.

Prin toată casa se aud numai țipete şi râsete. Cât mama naibii este cea...12:55?! Am sărit ca arsă şi m-am dus să văd ce se petrece jos, în living fiind o femeie foarte frumoasă şi înalta, oricum se vedea că este trecută de vârsta de 40 de ani,roşcată cu nişte ochi verzi minunați, îmbrăcată cu nişte blugi skinny si o jachetă de piele, în mână având cheile de la maşină,părea să aiba un BMW...se descurcă femeia. Era mama lui Zayn, a venit să-l ia dar Niall se ruga de ea să îl mai lase.
-Hei bună, presupun că tu eşti mama lui Niall. Eu sunt Vanessa, încântată...dar nu eşti cam tânără sa ai un băiat de 10 ani[Mooor zici că e Phineas şi Ferb]?Mă întreabă femeia înaltă din fața mea, întinzându-mi mâna în semn prietenesc.
-Bună, eu sunt Megan.... şi nu sunt mama lui, sunt sora lui...
-Ah scuză-mă. Aş vrea să o întreb pe mama ta dacă se poate ca în seara asta să îl lase pe Niall la noi la un desen animat cu toată clasa, se pare că se înțeleg foarte bine, îmi spune Vanessa, eu întristându-mă pe loc. Chiar aş vrea să fie mama aici să îl lase pe Niall la doamna Malik, dar din păcate nu este.
-Păi mama, nu este aici, adică, aici-aici printre noi. Dar o să-l las să vină...
-Oh, dacă ştiam nici nu mai aduceam asta în discuție. Îmi pare rău. Oricum, diseară la7:30 vin să-l iau pe frumusețea asta mică de băiat, referindu-se la Niall, acesta strâmbându-se spunând că nu este un băiețel,este un bărbat. Aşa îi spuneam mereu când începea să plângă din cauza pierderii familiei , că este un bărbat şi trebuie să treacă peste.

M-am dus în dormitor butonând telefonul, dar nimic nu mă putea face să uit acel apel misterios pe care l-a primit Louis. Am decis că trebuie să iau o gură de aer aşa că am ales să mă plimb puțin pe afară. Habar nu am pe unde îmi stă mintea , deoarece eu eram îmbrăcată doar într-un maiou şi pantaloni scurți. Am dat fuga la şifonier să îmi aleg nişte haine mai groase. Mi-am luat o pereche de colanți , UGG-urile mele negre şi jacheta tatălui meu, mi-am luat căştile şi am început să ascult muzică plimbându-ma prin parc. Deja este sfârşitul lui Octombrie şi vremea este din ce în ce mai friguroasă . Dar iubesc toamna. Oh la naiba, am uitat să îmi încarc telefonul şi acum e "mort" iar afară se întunecă. Bravo Megan! Decid să mă aşez pe o bancă bucurându-mă de aerul proaspăt.

*Louis povesteşte*

Mă simt atât de prost că am lăsat-o pe Megan pentru apelul ăla idiot, iar după am lăsat-o cu mintea în ceață. Nu vreau să gândească că o înşel sau că ascund ceva de ea, dar sunt destul de speriat de persoana care m-a apelat. Am de gând să o sun să o lămuresc, dar telefonul ei este închis. Mi-am luat cheile şi am decis să merg la ea acasă . Când am bătut în uşă, micuțul Niall mi-a răspuns.
-Hei piticot, unde e Megan?
-Chiar nu am idee. A plecat acum 3 ore şi nu s-a întors încă. La auzirea acestor cuvinte picioarele mi se înmuiaseră...nu era posibil să mă găsească deja, şi să-şi înceapă deja răzbunarea asupra mea .... nu se poate.

Am urcat ca un fulger în maşină mergând să o caut, dar am răsuflat când am văzut-o în parc în siguranță. Am alergat spre ea şi am sărutat-o apăsat, simțind că nu mai vreau să îi dau drumul niciodată. O iubesc, dar nu sunt pregătit să i-o spun încă, şi clar trebuie să fie un moment mai romantic şi intim. Nu să i-o spun într-un parc .
-Mulțumesc Doamne că e bine!
-De ce nu aş fi bine , Louis? Spune ea speriată , uitându-se confuză la mine .
-Are legătură cu persoana care m-a sunat azi. De asta voiam sa vorbim...
-Cine te-a sunat, Louis? Şi de ce eşti atât de speriat? Mă întreabă destul de confuză, eu strângând-o tare la piept.
-Păi, persoana care m-a sunat era....

Şiiii... acesta este şi capitolul. Oare de ce este Louis atât de speriat? Eu cred ca partea interesantă dabia acum începe.