HURT

Ziua 10.

Am deschis ochii și am văzut o lumină albă ce mă orbea. Mi-am pus mâna la ochi din instinct și am auzit câteva zgomote în jurul meu. Apoi realitatea mă lovii.

- Rose, ești bine? Cum te simți? * am auzit glasul mamei *

Mi-am întors privirea și am observat că eram într-o cameră de spital și mama era lângă mine. După alte zeci de întrebări dacă mă simt bine și dacă mă doare ceva și dacă îmi e rău am reușit să scot pe gură întrebarea ,, de când sunt aici ”

- De două zile. Nu ai mâncat de câteva zile Rose. Erai deshidratată. Când ai leșinat te-ai lovit cu capul de asfalt și ai avut noroc că nu e gravă rana.

Chiar simțeam o mică înțepătură dar nu am avut curajul să ating zona capului. Nici nu vreau să mă gândesc în ce hal arăt. Probabil și mama mă consideră un zombie la înfățișare. Dar visul meu e încă clar. Mi-ai zis că nu mai fac parte din viața ta. Mă întreb...dacă ai știi că sunt în spital acum, ți-ar păsa ? Dacă ai știi că e doar vina TA că sunt aici. Dacă ai știi că singura persoană care te-a iubit cu addevărat încă mai e în viață și încă te iubește. Dacă...

- Rose. Draga mea trebuie să mănânci. Te rog.

Am reușit să scot pe gură doar un ,, bine ”. După ce am mâncat doctorul a venit la mine să mă consulte. Mi-a zis că voi mai sta o zii, înafară de asta, pentru supraveghere. Mama a ieșit din cameră și ma lăsat să vorbesc cu el...singuri... ceea ce mi s-a părut ciudat.

- Rose, vreau să îți dau câteva sfaturi...cu privire la tot ce ți se întâmplă acum.

- Nu cred că vreau să le aud.

- Nu cred că vei avea de ales. Uite, eu am avut o fiică, care la fel ca tine se tăia. Nu am observat, nu credeam că nu își va reveni după despărțirea de fostul ei iubit. Ea mă lăsa să cred că totul e în regulă deși nu era. În ultima seară a vieții ei s-a tăiat mai tare decât a vrut și...eu fiindcă nu eram acasă cu mama ei, ea...a murit. Nu vreau să ți se întâmple și ție la fel. Amintește-ți Rose, când erai mică, ce vise aveai? Îți doreai să devii așa? Să suferi într-un asemenea hal? Ce îți doreai tu atunci și ce ai devenit? Gândește-te la asta.

Și a plecat. A plecat lăsându-mă să mă gândesc. Nu îmi place faptul că m-a făcut să mă gândesc la niște lucruri la care nu aveam intenția să mă gândesc. Poate pentru că am uitat. Am uitat de visele mele, de tot. Cum am putut ? Cum am putut să mă îndrăgostesc așa prostește. Dacă m-aș întoarce în timp nu aș fii deloc mândră de mine asta știu sigur. Probabil nici nu m-aș recunoaște. Nu e bine. Nu e bine deloc. Oare de ce tocmai acum am conștientizat asta. De ce nu am putut să îmi revin mai repede. De ce a trebuit să trec prin toata umilința asta.