La ora patru, Levin coborî din birjă la Grădina Zoologică. Simţea cum îi bate inima. Apucă pe o alee care ducea spre locurile de săniuş şi de patinaj. Era sigur că o va găsi pe Kitty acolo, pentru că văzuse la intrare trăsura familiei Şcerbaţki.
Era o zi senină, geroasă. Şiruri de cupeuri, sănii, birje de piaţă şi jandarmi aşteptau la intrare. Lumea, frumos îmbrăcată, cu pălării care luceau în soarele scânteietor, mişuna la intrare, pe aleile măturate şi printre căsuţele în stil rusesc, cu streşini sculptate. Mestecenii bătrâni şi înfoiaţi ai grădinii îşi plecau crengile sub povara zăpezii, îmbrăcaţi parcă în odăjdii noi de sărbătoare.
Levin, înaintând pe aleea care ducea spre patinoar, îşi zicea: „N-are nici un rost să fiu tulburat. Trebuie să mă liniştesc. Ce vrei? Ce ai? Taci, neroadă!" îşi certa el inima. Dar cu cât încerca să se liniştească, cu atât mai mult i se tăia răsuflarea. Un cunoscut îl întâlni şi-l strigă, dar el nici nu-l recunoscu. Se apropie de povârnişurile unde zornăiau lanţurile săniuţelor care coborau şi se întorceau. Săniuţele vâjâiau, lunecând. Răsunau glasuri vesele. Mai făcu câţiva paşi şi se pomeni în faţa terenului de patinaj; de îndată o recunoscu pe Kitty printre toţi patinatorii.
Îşi dădu seama după bucuria şi spaima care-i cuprinseră inima. Kitty stătea de vorbă cu o doamnă la capătul celălalt al terenului de patinaj. Deşi n-avea nimic deosebit în port şi în ţinută, Levin o recunoscu în mijlocul mulţimii cum ai distinge un trandafir între urzici. Totul îi părea luminat de ea. Era un zâmbet care împrăştia lumină împrejur. „Aş putea oare să cobor acolo, pe gheaţă? Să mă apropii de dânsa?" se întrebă el. Locul unde se afla ea îi părea un sanctuar inaccesibil. O clipă, Levin fu cât pe ce să plece, cuprins de un fel de teamă. Trebui să facă o sforţare ca să-şi dea seama că în jurul ci umblă fel de fel de oameni şi, deci, s-ar putea duce şi el acolo să patineze. Coborî, ferindu-se să se uite la ca prea mult, ca la soare; dar o vedea cum vezi soarele, chiar fără să-l priveşti.
În această zi a săptămânii şi la această oră, se adunau la patinaj oamenii din societatea bună, care se cunoşteau mai toţi între ci. Se întâlneau acolo şi maeştri ai patinajului, arătându-şi arta... şi începători care se ţineau de fotolii, făcând mişcări sfioase, stângace; erau copii, ba şi bătrâni care patinau după prescripţia medicului. Toţi îi păreau lui Levin nişte fericiţi aleşi ai sorţii, fiindcă se găseau acolo, în preajma ei. Iar patinatorii treceau pe lângă ea cu cea mai mare nepăsare. O ajungeau din urmă, vorbeau chiar cu dânsa şi, cu totul independent de ca, se bucurau de gheaţa minunata şi de vremea frumoasă.
Nikolai Şcerbaţki, vărul lui Kitty, care purta o haină scurtă şi pantaloni strimţi, şedea pe o bancă cu patinele în picioare. Zărindu-l pe Levin, strigă:
— Ah, iată-l pe cel mai marc patinator rus! Ai venit de mult? Straşnică gheaţă! Pune-ţi repede patinele.
— N-am patine, răspunse Levin, mirându-se că Nikolai Şcerbaţki poate fi atât de îndrăzneţ şi de dezgheţat în prezenţa ei.
Levin n-o pierdea nici o clipă din ochi, deşi nu se uita la ea. Simţea că soarele se apropia de el. Kitty era mai la o parte şi, purtându-şi stângaci picioarele mici, încălţate cu ghete înalte, luneca spre el cu vădită sfială. Un băiat care purta o tunică rusească se luă la întrecere cu ea şi, dând dezmăţat din mâini şi aplecându-se spre pământ, o întrecu. Kitty luneca fără prea multă siguranţă. Îşi scosese mâinile din manşonaşul atârnat de un şnur şi căuta un sprijin. Uitându-se la Levin, pe care-l recunoscu, zâmbi de propria ei frică. După ce trecu de cotitura, îşi făcu vânt lovind gheaţa cu piciorul încordat şi lunecă drept spre Şcerbaţki; apoi, agăţându-se cu amândouă mâinile de el, îl salută pe Levin, zâmbind. Era mai încântătoare încă decât în închipuirea lui.
