Anna rămase toată ziua acasă, adică la Oblonski. Nu primi pe nimeni, deşi câţiva cunoscuţi, care aflaseră de sosirea ei, veniseră chiar în acea zi s-o vadă. Petrecu întreaga dimineaţă cu Dolly şi cu copiii. Trimise numai lui Stepan Arkadici un bileţel, chemându-l să vină neapărat la prânz acasă. „Vino, mare-i mila Domnului!" îi scrise ea.
Oblonski prânzi acasă. Toţi luară parte la conversaţie, iar Dolly, vorbind cu dânsul, îl tutuia – ceea ce nu se mai întâmplase de la izbucnirea certei. În raporturile dintre soţi stăruia aceeaşi înstrăinare, totuşi problema despărţirii părea înlăturată, şi Stepan Arkadici întrezărea posibilitatea unei explicaţii şi a împăcării.
Îndată după masă veni Kitty. O cunoştea pe Anna Arkadievna, dar foarte puţin. Venise la sora sa nu fără oarecare teamă. Nu ştia cum are s-o primească această doamnă din lumea mare a Petersburgului, pe care toţi o lăudau aşa de mult. Kitty îi plăcu însă Annei Arkadievna, lucru pe care-l simţi numaidecât. Anna îi admira vădit frumuseţea şi tinereţea. Kitty nici nu apucă să-şi dea seama când se trezi nu numai sub farmecul său, dar chiar îndrăgostită de dânsa, cum se îndrăgostesc adesea fetele tinere de doamne măritate, mai în vârstă decât ele. Anna nu amintea întru nimic pe doamnele de societate şi nici nu părea să fie mama unui băiat de opt ani. După sprinteneala mişcărilor, prospeţimea şi vioiciunea chipului său, părea mai degrabă o fată de douăzeci de ani. Numai ochii aveau o expresie de gravitate, uneori de tristeţe, care o uimea şi o atrăgea pe Kitty. Simţea că Anna era o fiinţă sinceră până în adâncul inimii, fără nici un ascunziş sufletesc; însă în lumea ei lăuntrică, de esenţă superioară, plină de preocupări complicate şi poetice, Kitty nu putea pătrunde.
După-prânz, când Dolly se retrase în odaia ei, Anna se ridică repede şi se apropie de Oblonski, care-şi aprindea o ţigară.
— Stiva, îi spuse ea aruncându-i priviri vesele; şi, arătându-i cu ochii uşa, îl binecuvântă. Du-te şi să-ţi ajute Dumnezeu!
Stepan Arkadici o înţelese, zvârli ţigara şi se strecură afară.
După ieşirea lui, Anna se întoarse la divanul pe care şezuse înconjurată de copii. Aceştia, fie că simţiseră iubirea mamei lor pentru mătuşa aceasta, fie că ei înşişi căzuseră sub farmecul său deosebit, destul e că începuseră încă înainte de masă – mai întâi cei doi mai mari, iar după dânşii şi cei mici, cum se întâmplă adesea cu copiii – să se ţină lipcă de noua lor mătuşă, fără să-i dea o clipă de răgaz. Născociră chiar un fel de joc: fiecare încerca să se apropie cât mai mult de ea, s-o atingă, să-i cuprindă mâna mică, să i-o sărute, să se joace cu inelul ei, sau măcar să pună degetul pe faldurile rochiei sale.
— Hai, hai, aşezaţi-vă cum am stat mai înainte, îi rugă Anna Arkadievna, reluându-şi locul.
Grişa îşi vârî din nou capul pe sub mâna mătuşii, lipindu-l de rochia ei, cu faţa strălucitoare de mândrie şi de fericire.
— Când are să mai fie vreun bal? O întrebă Anna pe Kitty.
— Săptămâna viitoare. Un bal minunat. Unul din balurile la care se petrece totdeauna bine.
— Sunt şi baluri unde se petrece totdeauna bine? O întrebă Anna cu o uşoară ironie.
— E ciudat, dar sunt. La Bobrişcevi, totdeauna e veselie, la Nikitin, de asemenea. Pe când la Mejkovi mori totdeauna de plictiseală. N-aţi observat?
