Plecând din Petersburg, Vronski îşi lăsase locuinţa încăpătoare, de pe strada Morskaia, prietenului şi camaradului său preferat, Petriţki.
Acesta era un tânăr locotenent, nu prea distins, sărac, înglodat în datorii, veşnic beat spre seară, adesea dus la arest pentru fel de fel de istorii hazlii şi scandaloase, însă iubit atât de camarazi, cât şi de şefi. Ajungând acasă, de la gară, pe la unsprezece, Vronski văzu la scară o trăsură cunoscută. După ce sună, auzi din dosul uşii hohotul de râs al unor bărbaţi, gânguritul unui glas de femeie şi strigătul lui Petriţki: „Dacă-i vreun tâlhar, să nu-l laşi înăuntru". Vronski porunci ordonanţei să nu spună nimănui că sosise şi intră încet în prima odaie. Baroneasa Shilton, prietena lui Petriţki, şedea la o masă rotundă şi făcea cafea; strălucitoare în rochia-i de atlaz violet, cu obrăjorul rumen, încadrat de păr bălai, ea umplea camera, ca un canar, cu gânguritul său parizian. În jurul mesei şedeau Petriţki, în haină de casă, şi căpitanul de cavalerie Kamerovski, în uniformă, venit probabil de la slujbă.
— Bravo, Vronski! Strigă Petriţki, sărind în sus şi dând cu zgomot scaunul la o parte. Stăpânul în persoană! Baroneasă, să-i dai o cafea din ibricul cel nou. Nu te aşteptam. Sper că eşti mulţumit de podoaba biroului tău, adăugă el, arătând-o pe baroneasă. Cred că vă cunoaşteţi?
— Cum nu! Adeveri Vronski zâmbind vesel şi strângând mânuşiţa baronesei. Suntem doar vechi prieteni.
— Vii de la drum, zise baroneasa, aşa că fug. Iar dacă te stingheresc, plec chiar în clipa asta.
— Doamnă, oriunde te afli, eşti la dumneata acasă, răspunse Vronski. Bună ziua, Kamerovski, urmă el strângând cu răceală mâna căpitanului.
— Uite, dumneata nu ştii să spui niciodată lucruri aşa de drăguţe, se adresă baroneasa lui Petriţki.
— Cum să nu? După masă am să vă spun şi eu ceva care n-o sa fie mai prejos.
— După masă e foarte uşor! Ei, hai să fac cafeaua. Du-te de te spală şi te dichiseşte, spuse baroneasa lui Vronski, aşezându-se iarăşi şi învârtind cu grijă un şurubel la ibricul cel nou. Pierre, dă-mi cafeaua, se adresă ea lui Petriţki. Îi zicea Pierre, după numele său de familie, fără să caute a ascunde relaţiile dintre dânşii. Vreau să mai adaug puţină...
— Ai s-o strici.
— Nu. N-am s-o stric! Ei, dar unde ţi-e soţia? Întrebă deodată baroneasa, întrerupând convorbirea dintre Vronski şi camarazii săi. Noi te-am şi însurat aici. Ţi-ai adus soţia?
— Nu, doamnă! Boem m-am născut şi boem am să mor!
— Cu atât mai bine, cu atât mai bine. Dă-mi mâna. Fără să dea drumul mâinii lui Vronski, baroneasa se apucă să-i povestească ultimele sale planuri, împănându-le cu glume, şi-i ceru sfatul:
— El tot nu vrea să divorţeze de mine. Ce trebuie să fac? (El era soţul ei.) Vreau să încep acum procesul. Ce mă sfătuieşti? Kamerovski, ai grijă de cafea... a dat în foc... vezi, cu sunt ocupată. Vreau să-i intentez proces, ca să intru în stăpânirea averii mele. Înţelegi absurditatea: sub cuvânt că i-aş fi necredincioasă, adăugă baroneasa dispreţuitor, vrea să pună mâna pe avutul meu.
Vronski asculta cu plăcere gângureala veselă a acestei femei drăgălaşe, îi aproba planul, îi dădea sfaturi, pe jumătate în glumă, reluându-şi tonul obişnuit cu care vorbea în general cu femeile de felul acesteia. La Petersburg, în lumea lui Vronski, oamenii se împărţeau în două categorii bine distincte: una inferioară, alcătuită din oameni ordinari, proşti şi mai ales ridicoli, care cred că un bărbat trebuie să trăiască numai cu o femeie, nevasta lui... că fetele trebuie să fie neprihănite, femeile – pudice, bărbaţii – curajoşi, cumpătaţi şi energici... că trebuie să-ţi educi copiii, să-ţi câştigi pâinea, să-ţi plăteşti datoriile şi fel de fel de alte prostii asemănătoare. Aceasta era categoria oamenilor demodaţi şi plicticoşi. Iar a doua, în care intrau Vronski şi cu prietenii săi; acei care făceau parte din ca trebuiau să fie mai cu seamă eleganţi, frumoşi, darnici, bravi, veseli, gata să se lase pradă oricărei patimi fără să roşească, şi să nu le pese de nimic.
În primele clipe, Vronski se simţi cam buimăcit. Venise cu impresiile din cealaltă lume, de la Moscova. Dar reintra îndată în lumea-i veselă şi plăcută de mai înainte, ca şi cum şi-ar fi vârât picioarele în nişte papuci vechi.
Cafeaua nu se mai făcu, ci dădu în foc şi-i stropi pe toţi, stârnind – ceea ce era de aşteptat – râsete şi gălăgie, pătând un covor scump şi rochia baronesei.
— Şi acum, la revedere. Altfel n-ai să te mai speli niciodată şi o să am pe conştiinţă cea mai mare crimă pe care poate s-o săvârşească un om binecrescut: a fi murdar. Va să zică mă sfătuieşti să-i pun cuţitul la gât?
— Negreşit şi încă în aşa fel, încât mânuţa dumitale să fie cât mai aproape de buzele sale. Are să-ţi sărute mâna şi totul o să se isprăvească cu bine, răspunse Vronski.
— Prin urmare, ne vedem astăzi la Teatrul Francez. Şi baroneasa dispăru cu un foşnet de rochie.
Kamerovski se ridică şi el. Vronski îi întinse mâna şi, fără a-i mai aştepta plecarea, se îndreptă spre camera de baie. În timp ce se spăla, Petriţki îşi expuse pe scurt situaţia, care se schimbase după plecarea prietenului său. Nu mai avea nici un ban. Tatăl lui îi spusese că nu-i plăteşte datoriile şi nu-i mai dă nici un ban. Un croitor vroia să-l bage la închisoare pentru datorii, un altul îl ameninţa de asemenea cu puşcăria. Comandantul regimentului îi declarase că, dacă nu încetează scandalurile astea, va trebui să-i ceară demisia din armată. Se săturase de baroneasă ca de mere acre, mai ales că-i tot pretindea bani. Îi plăcea alta... are să i-o arate lui Vronski... o minune, o splendoare... în stil pur oriental, în genul sclavei Rebeca, mă-nţelegi? Se certase ieri cu Berkoşev, care vroia să-i trimită martori, dar bineînţeles n-o să iasă nimic din asta. În genere, totul era admirabil şi extraordinar de vesel. Fără a-şi lăsa camaradul să aprofundeze amănuntele situaţiei sale, Petriţki începu să-i povestească noutăţile interesante. Ascultând atât de cunoscutele istorioare ale lui Petriţki, în atât de cunoscuta atmosferă a casei sale, unde locuia de trei ani, Vronski încerca un plăcut sentiment de reîntoarcere la viaţa-i obişnuită şi fără griji din Petersburg.
— Nu mai spune! Strigă Vronski, ridicând piciorul de pe pedala lavoarului unde-şi uda ceafa roşie şi voinică. Nu mai spune! Repetă el, auzind că Fora se încurcase cu Mileev şi-l părăsise pe Fertinhof.
— Şi el a rămas tot aşa de prost şi de îngâmfat? Dar Buzulukov ce mai face?
— Ah, să-ţi spun una bună cu Buzulukov, o minune! Strigă Petriţki. Îi ştii slăbiciunea – balurile. Nu scapă nici un bal de la curte. Se duce el la un bal mare cu o cască nouă. Ai văzut căştile noi? Sunt foarte frumoase şi uşoare. Stă el... ce faci, mă asculţi?
— Te ascult, răspunse Vronski, frecându-se cu un prosop pluşat.
— Trece marea ducesă cu un ambasador şi – ghinionul lui – încep să vorbească despre noile căşti. Marea ducesă ţinea să-i arate o cască nouă... Când îl vede pe amicul nostru (Petriţki arătă cum stătea Buzulukov cu casca în mână), marea ducesă îl roagă să-i dea puţin casca. Dar el nu i-o dă. Ce-o fi asta? Lumea îi face semn cu ochiul şi cu capul, se încruntă la dânsul. Dă-i-o! El, nu şi nu! Încremenise. Îţi poţi închipui! Deodată, unul... cum îi zice? vrea să-i ia casca. Dar el – nu şi nu! Atunci acela i-o smulge şi o întinde marii ducese. „Iată o cască nouă", zice marea ducesă. Întoarce casca şi, închipuieşte-ţi, buf! Cad din ea o pară şi nişte bomboane – două funturi de bomboane! Le strânsese acolo, drăguţul de el!
Vronski se prăpădea de râs. Mult timp după aceea, chiar când vorbea despre altceva, ori de câte ori îşi aducea aminte de cască, izbucnea într-un râs sănătos care-i dezvelea dinţii puternici şi deşi.
După ce află toate noutăţile, Vronski îşi puse uniforma, cu ajutorul feciorului, şi se duse să se prezinte la regiment. După prezentare, se gândi să se ducă la fratele său, la Betsy şi să facă încă vreo câteva vizite în cercurile unde ar putea-o întâlni pe Karenina. Şi, după obiceiul lui la Petersburg, plecă de acasă cu gândul de a se întoarce noaptea târziu.
