La început, după întoarcerea lui de la Moscova, Levin tresărea şi roşea ori de câte ori îşi aducea aminte de ruşinea că fusese respins. Dar îşi spunea: „Tot aşa roşeam şi tresăream, crezând că totul e pierdut, când am luat nota unu la fizică şi am rămas repetent în anul al doilea. Tot aşa de pierdut mă simţeam şi când n-am izbutit într-o afacere pe care mi-o încredinţase soră-mea. Şi-apoi? Acum, că au trecut atâţia ani, când îmi aduc aminte, mă mir că mi-am putut face sânge rău pentru atâta lucru. Tot aşa va fi şi cu necazul meu de acum. Va trece timpul şi acest lucru mă va lăsa nepăsător."
Dar trecură trei luni şi Levin tot nu era nepăsător. Ca şi în primele zile, amintirea celor întâmplate îl durea. Nu se putea împăca cu gândul că el, care visase atâta vreme o viaţă de familie, simţindu-se copt pentru ea, nu era totuşi însurat şi se afla mai departe de căsătorie decât oricând. Levin simţea cu durere, ca şi ceilalţi din jurul său, că nu este bine ca un om la vârsta lui să fie singur. Îşi aducea aminte că, înainte de a fi plecat la Moscova, îi spusese lui Nikolai, văcarul, un ţăran naiv cu care-i plăcea să vorbească: „Ştii ce, Nikolai? Vreau să mă-nsor." Nikolai îi răspunse iute, ca într-o chestiune care nu suferea nici o îndoială: „De mult ar fi trebuit s-o faceţi, Konstantin Dmitrici". Dar el era acum mai departe de căsătorie decât oricând. Locul era prins. Iar dacă în închipuirea lui încerca să aşeze în acest loc pe vreuna din fetele cunoscute, Levin simţea că lucrul acesta era cu neputinţă. Afară de aceasta, amintirea refuzului şi a rolului pe care-l jucase îl chinuia ca ceva ruşinos. Oricât îşi spunea că n-avea nici o vină, amintirea asta, ca şi unele suveniruri ruşinoase, îl făcea să tresară şi să roşească. Avea în trecutul lui, ca orice om, fapte urâte, pe care le recunoştea ca atare şi ar fi trebuit să-l mustre conştiinţa pentru ele; dar amintirea faptelor sale urâte îl chinuia mult mai puţin decât acele suveniruri ruşinoase pentru dânsul, neînsemnate de fapt. Erau nişte răni care nu vroiau sa se închidă. La aceste amintiri se adăuga acum refuzul şi situaţia umilitoare în care trebuie să fi apărut el faţă de lume în seara aceea. Totuşi, timpul şi munca biruiră. Evenimentele mărunte, însă însemnate în viaţa de la ţară, îi înceţoşau încetul cu încetul amintirile împovărătoare. Din săptămână în săptămână, se gândea tot mai rar la Kitty. Aştepta cu nerăbdare ştirea că s-a măritat, nădăjduind că această veste îl va lecui de-a binelea, întocmai ca scoaterea unei măsele bolnave.
Între timp, veni primăvara, frumoasă, năvalnică, fără aşteptările şi înşelăciunile ei obişnuite – una din rarele primăveri de care ierburile, vieţuitoarele şi oamenii se bucură laolaltă. Primăvara aceasta minunată îl învioră şi mai mult pe Levin şi-i întări gândul de a renunţa cu totul la trecut, urmând să-şi clădească, neatârnat şi cu hotărâre, viaţa lui singuratică... Deşi multe din planurile făcute de dânsul, întorcându-se la ţară, erau încă ne înfăptuite, pe unul însă îl respectase deplin: curăţia vieţii sale. Nu mai încerca sentimentul de ruşine care-l chinuia de obicei după fiecare cădere şi putea să se uite fără sfială în ochii oricui. În luna februarie primise de la Maria Nikolaevna o scrisoare prin care-l vestea că starea sănătăţii fratelui său Nikolai se înrăutăţise şi că nu vroia să se îngrijească. În urma acestei scrisori, Konstantin Dmitrici se dusese la Moscova la fratele său şi izbutise să-l convingă a consulta un medic şi a pleca la o staţiune de cură din străinătate. Izbutise atât de bine să-şi convingă fratele şi să-l împrumute cu bani de călătorie, fără să-l enerveze, încât Levin era mulţumit de sine în această privinţă. În afară de gospodărie, care cerea primăvara o deosebită grijă, ca şi în afară de lecturi, Levin începuse în cursul iernii o lucrare despre agricultură. După planul acestei lucrări, caracterul muncitorului agricol urma să fie privit ca un element absolut, întocmai ca solul şi clima, toate principiile ştiinţei agricole întemeindu-se, prin urmare, nu numai pe elementele sol şi climă, ci pe elementele: sol, climă şi un anumit caracter invariabil al muncitorului. Astfel, deşi ducea un trai singuratic, sau poate tocmai din pricina aceasta, viaţa lui Levin era plină. Nu-l încerca decât arareori dorinţa neîmplinită de a-şi împărtăşi gândurile care se năşteau în mintea lui şi altor fiinţe în afară de Agafia Mihailovna. I se întâmpla destul de des să discute cu ea chestiuni de fizică, agronomie şi mai cu seamă de filosofie. Filosofia era subiectul preferaţi al Agafiei Mihailovna.
Se desprimăvără târziu. În cele din urmă săptămâni ale postului mare, vremea fu senină, dar geroasă. Ziua, la soare, era dezgheţ; iar noaptea, gerul atingea şapte grade. Zăpada era aşa de tare, că puteai umbla cu căruţa pe câmp. De paşti nu se topise încă. Apoi, dintr-o dată, a doua zi de paşti, se stârni un vânt cald, se îngrămădiră norii, şi trei zile şi trei nopţi turnă o ploaie repede şi caldă. Joi, vântul se potoli şi se lăsă o ceaţă deasă, cenuşie, ascunzând parcă tainele prefacerilor ce se petreceau în fire. Învăluite în ceaţă, apele începură să curgă la vale. Trosneau şi porneau sloiurile. Puhoaie tulburi, înspumate alergau cu o repeziciune tot mai mare. În duminica Tomii, pe seară, se risipi ceaţa. Norii se împrăştiară ca nişte miei. Cerul se însenina; venise primăvara adevărată. A doua zi dimineaţa se înălţă un soare strălucitor, care sorbi repede pojghiţa de gheaţă ce acoperise apele în ajun. Văzduhul cald prinse a tremura, plin de aburii pământului renăscut, înverzea, peste iarba veche, cea nouă, care ieşea ca nişte ace. Se umflară mugurii măslinului, ai coacăzei şi ai mesteacănului lipicios cu miros de spirt, iar albina îşi luă iarăşi zborul zumzăind într-un răchitiş smălţat cu flori aurii. Ciocârlii nevăzute cântau deasupra catifelei de verdeaţă şi peste miriştile îngheţate, iar nagâţii plângeau deasupra mlaştinilor şi a bălţilor cu apa cafenie, stătută. Cocori şi gâşte treceau pe sus, gâgâind primăvăratic. Mugeau pe imaş vite năpârlite. Miei cu picioarele strâmbe se jucau împrejurul mamelor care behăiau, lăsându-şi lâna pe mărăcini. Copii sprinteni alergau pe potecile care purtau urmele tălpilor goale şi începeau să se zbicească. Se auzeau glasuri vesele de femei venite cu albituri la gârlă. Prin curţi răsunau topoarele mujicilor care-şi dregeau plugurile şi grapele. Venise adevărata primăvară.
