În drum spre casă, Levin îl rugă pe Oblonski să-i dea amănunte despre boala lui Kitty şi despre planurile familiei Şcerbaţki. Şi cu toate că-i era ruşine să-şi mărturisească acest lucru, ceea ce află îi făcu plăcere. Era mulţumit şi fiindcă mai putea nădăjdui, dar şi fiindcă aceea care-i pricinuise atâta durere suferea şi ea. Când Stepan Arkadici începu să vorbească despre cauzele bolii lui Kitty şi pomeni de Vronski, el îl întrerupse.
— Nu sunt îndrituit să aflu amănunte de ordin familial şi, la drept vorbind, nici nu mă interesează.
Stepan Arkadici zâmbi abia văzut, prinzând fulgerătoarea şi atât de cunoscuta schimbare la faţă a lui Levin, care era acum tot atât de posomorită, pe cât fusese de veselă cu o clipă mai înainte.
— Ai rezolvat definitiv cu Riabinin chestiunea pădurii? Îl întrebă Levin.
— Da, am isprăvit. Am căpătat un preţ straşnic: treizeci şi opt de mii! Opt mii înainte şi restul în şase ani. Am pierdut cam mult timp cu asta. De altfel, nimeni nu-mi dădea un preţ mai bun.
— Asta înseamnă că ai dat pădurea de pomană, spuse Levin posac.
— Adică de ce de pomană? Îl întrebă Stepan Arkadici cu un zâmbet blajin, ştiind că acum nimic nu-i va plăcea lui Levin.
— Pentru că pădurea preţuieşte cel puţin cinci sute de ruble deseatina, răspunse acesta.
— Ah, agricultorii ăştia! Glumi Stepan Arkadici. Tonul ăsta al vostru, dispreţuitor faţă de noi, orăşenii!... Dar când e vorba de treabă, noi o facem totdeauna mai bine. Crede-mă că am calculat totul, adăugă el. Am vândut pădurea atât de avantajos, încât mi-e şi frică să nu se răzgândească cumpărătorul. Doar asta nu e pădure pentru lemn de construcţii, ci mai mult pentru lemne de foc, urmă el, dorind ca prin expresia „de construcţii" să-l convingă definitiv pe Levin de nedreptatea îndoielilor lui. Dintr-o deseatina nu ies mai mult de treizeci de stânjeni de lemn. El însă mi-a dat două sute de ruble pe deseatina.
Levin zâmbi dispreţuitor. Se gândi: „Cunosc mania asta, nu numai a lui, ci a tuturor orăşenilor care se duc la ţară de două ori în zece ani şi, după ce prind două-trei vorbe ţărăneşti, le întrebuinţează alandala, ferm convinşi că ştiu totul. De construcţii... ies treizeci de stânjeni! Rostesc cuvinte, însă habar n-au de înţelesul lor.
— Eu nu m-aş apuca să te învăţ cum să scrii tu la birou, îi spuse el, şi dacă aş avea nevoie de ceva, te-aş întreba pe tine. Tu însă eşti sigur că înţelegi toate socotelile astea cu pădurea. Nu sunt prea uşoare. Ai numărat copacii?
— Cum să număr copacii? Răspunse râzând Stepan Arkadici, încercând să alunge proasta dispoziţie a prietenului său. Să numeri nisipul mării şi razele planetelor, cu toate că o minte genială ar putea...
— Dar mintea genială a lui Riabinin poate. Nici un negustor n-ar cumpăra fără să numere, afară numai dacă-i dă cineva de pomană, cum faci tu. Îţi cunosc pădurea. Mă duc acolo în fiecare an la vânat. Pădurea ta face cinci sute de ruble deseatina, bani peşin; şi el ţi-a dat două sute de ruble de deseatina, în rate. Înseamnă că i-ai dăruit treizeci de mii de ruble.
— Hai, nu te mai înflăcăra, zise Stepan Arkadici amărât. De ce nu mi-a dat nimeni mai mult?
— Fiindcă Riabinin s-a înţeles cu negustorii, i-a mituit. Am avut de-a face cu toţi, îi cunosc. Ăştia nu-s negustori, ci nişte lipitori. El nici n-ar încheia o afacere care i-ar aduce un câştig de zece-cincisprezece la sută; aşteaptă să cumpere rubla cu douăzeci de copeici.
