II

176 5 0
                                    

După doctor, veni Dolly. Ştia că în ziua aceea trebuia să fie consultul. Cu toate că de-abia se întremase după naştere (născuse o fetiţă la sfârşitul iernii) şi deşi avea o mulţime de necazuri şi de griji personale, Dolly – lăsând acasă un sugaci şi o fetiţă bolnavă – venise să se intereseze de Kitty, a cărei soartă se hotăra în ziua aceea.

— Ei, ce se mai aude? Întrebă Dolly intrând în salon fără să-şi scoată pălăria. Văd că lumea e veselă. Va să zică, toate-s bune?

Ai casei încercară să-i povestească cele spuse de medic. Dar, deşi doctorul vorbise foarte frumos şi mult timp, nimeni nu putu reda ceva din cele spuse de dânsul. Interesant era numai faptul că se hotărâse plecarea în străinătate.

Dolly suspină fără voie. Sora sa, cea mai bună prietenă, pleca; iar viaţa ci numai veselă nu era. După împăcare, raporturile cu Stepan Arkadici ajunseseră înjositoare. Sudura făcută de Anna nu se dovedise trainică. Legătura conjugală cedase din nou în acelaşi loc. Nu era nimic sigur. Dar pe Oblonski nu-l găseai mai niciodată acasă. Cu banii stăteau prost. Bănuiala că Stepan Arkadici îi era infidel o chinuia veşnic pe Dolly, care încerca să gonească aceste gânduri de teama suferinţelor pricinuite de gelozie, încercate nu demult. Prima izbucnire de gelozie, o dată îndurată, nu se mai putea repeta. Chiar descoperirea unei alte infidelităţi nu ar mai fi putut s-o impresioneze atât de adânc ca întâia oară. O astfel de descoperire, acum, ar fi lipsit-o numai de unele obiceiuri familiare. Dolly se lăsa înşelată, dispreţuindu-şi soţul, dar mai cu seamă dispreţuindu-se pe sine însăşi pentru această slăbiciune. Pe lângă toate acestea, grijile marii gospodării o chinuiau fără răgaz: ba mergea prost alăptatul sugaciului, ba pleca dădaca, ba se îmbolnăvea un copil, ca acum.

— Ei? Ce mai fac ai tăi? O întrebă mama.

— Ah, maman, şi-aşa ai destule necazuri! Lilly s-a îmbolnăvit. Mă tem să nu fie scarlatină. Am ieşit acum ca să aflu ce e cu Kitty. Dac-o fi, ferească Dumnezeu, scarlatină, n-am să mă mai pot mişca din casă.

După plecarea doctorului, bătrânul prinţ ieşi şi el din biroul său, îşi întinse lui Dolly obrazul şi, după ce schimbă cu ea câteva cuvinte, spuse soţiei sale:

— Ce-aţi hotărât? Plecaţi? Dar cu mine ce vreţi să faceţi?

— Alexandr, cred că ar trebui să rămâi, răspunse prinţesa.

— Cum vreţi.

— Maman, de ce să nu vină şi papa cu noi? Zise Kitty. Ar fi mai plăcut şi pentru el, şi pentru noi.

Bătrânul prinţ se ridică şi o mângâie pe păr. Kitty îşi înălţă faţa şi-l privi, zâmbind silit. Avea totdeauna impresia că prinţul, deşi vorbea puţin cu ea, totuşi o înţelegea mai bine decât toţi ceilalţi membri ai familiei. Ca mezină, era favorita tatălui său şi-i părea că dragostea lui pentru ea îl face mai pătrunzător. Acum, când privirea ci întâlni ochii lui albaştri şi buni aţintiţi asupră-i, i se păru că prinţul citeşte până în fundul sufletului ei şi înţelege tot răul ce-o roade. Se îmbujoră şi se aplecă spre dânsul, aşteptând o sărutare; dar el o mângâie numai pe păr şi-i spuse:

— Stupide mai sunt şi buclele astea false! Nici nu ajungi până la fiica ta cea adevărată, ci mângâi numai părul unor muieri moarte. Dar tu, Dolinka? O întrebă prinţul pe fata lui cea mai marc. Ce-ţi face asul?

— Bine, papa, răspunse Dolly pricepând că era vorba de bărbatul ei. Nu prea stă pe-acasă, aproape nici nu-l văd, nu se putu împiedica să adauge Dolly, cu un zâmbet ironic.

— Ce-i cu dânsul? Încă n-a plecat la ţară să vândă pădurea?

— Nu. Se tot pregăteşte de plecare.

— Aşa! Făcu prinţul. Atunci să mă pregătesc şi eu? Am înţeles, spuse el soţiei sale, aşezându-se. Ştii ceva, Katia? Adăuga el către mezină, deşteaptă-te într-o bună zi şi spune-ţi: sunt sănătoasă tun şi veselă. Hai să mă duc iar la plimbare cu papa, dis-de-dimineaţă, pe ger. Ce zici?

S-ar fi părut că vorbele tatălui său erau lucruri foarte simple, dar aceste cuvinte o tulburară pe Kitty, care se pierdu cu firea, întocmai ca un criminal prins asupra faptului. „Da, el ştie tot, înţelege tot, şi vorbele lui îmi spun că starea mea este umilitoare şi trebuie să mi-o înving." Dar n-avu curajul să răspundă. Îngăimă ceva, apoi izbucni deodată în plâns şi fugi din odaie.

— Uite glumele tale! Tăbărî prinţesa asupra soţului său. Aşa faci întotdeauna, îşi începu ea predica de dojană.

Prinţul ascultă mult timp mustrările soţiei. Tăcea. Numai faţa i se posomora din ce în ce mai tare.

— Îţi face atâta milă, sărăcuţa, atâta milă! Dar tu nu simţi că o doare orice aluzie la pricina suferinţei sale? Ah, să te înşeli aşa asupra oamenilor! Zise prinţesa. După schimbarea tonului său, Dolly şi prinţul înţeleseră că era vorba de Vronski. Nu pricep cum nu există legi împotriva unor oameni atât de josnici şi de meschini!

— Ah, mi-e atât de greu să te ascult! Rosti posomorât prinţul, ridicându-se din fotoliu şi dând să plece; dar se opri în uşă. Există legi, măicuţă. Dacă e vorba, am să-ţi spun eu cine poartă întreaga vină: tu, tu, numai tu! Legi împotriva unor astfel de domnişoare au fost totdeauna şi mai sunt şi azi. Crede-mă că, daca nu l-ai fi încurajat tu, eu – om bătrân – l-aş fi provocat la duel pe filfizonul ăsta! Da! Şi acum trateaz-o tu şi adu şarlatani de ăştia în casă!

Prinţul ar mai fi avut multe de spus. Auzind însă aceste cuvinte, ca totdeauna în chestiunile grave, prinţesa se potoli şi începu s-o mustre conştiinţa.

— Alexandr, Alexandr, şopti ea, făcând o mişcare spre dânsul şi izbucnind în plâns.

Cum izbucni prinţesa în plâns, prinţul se potoli şi el, şi se apropie de dânsa.

— Hai, ajunge, ajunge! Ştiu că e greu şi pentru tine. Ce să-i faci? Nu-i cine ştie ce mare nenorocire. Mare-i Dumnezeu... mulţumesc... zise el, fără să-şi dea seama de ceea ce spunea, răspunzând la sărutarea înlăcrimată a prinţesei, pe care o simţi pe mână, şi ieşi din odaie.

Când Kitty părăsi plângând salonul, Dolly simţi, cu instinctul ei de mamă şi de soţie, că aici era nevoie de o mână de femeie şi se gândi să intervină. Îşi scoase pălăria şi, pregătită sufleteşte, mai-mai să-şi îndeplinească rolul. În timpul atacului mamei asupra tatălui, Dolly încercă s-o domolească atât cât îi îngăduia respectul filial. Însă când izbucni prinţul, Dolly tăcu. Îi era ruşine pentru mamă şi se înduioşa de tatăl său, care-şi redobândi numaidecât blândeţea. După ce ieşi însă prinţul, Dolly se hotărî să-şi facă datoria – să se ducă la Kitty şi s-o liniştească.

— Maman, vroiam de mult să-ţi spun ceva. Ştii că Levin avea de gând să ceară mâna lui Kitty când a venit aici ultima oară? I-a spus lui Stiva.

— Ei şi? Nu înţeleg...

— Poate că l-a refuzat?... Nu ţi-a spus?

— Nu. Nu mi-a spus nimic, nici despre unul, nici despre celălalt. E prea mândră. Ştiu însă că totul se trage de aici...

— Da. Închipuieşte-ţi că l-a refuzat pe Levin, şi eu ştiu că nu l-ar fi refuzat dacă n-ar fi fost celălalt... Pe urmă acesta a înşelat-o aşa de cumplit.

Îngrozită la gândul cât de vinovată era faţă de Kitty, prinţesa se supără.

— Ah, nu mai pricep nimic. În ziua de azi, toţi vor să trăiască după capul lor, nu spun mamei nimic şi pe urmă – poftim.

— Maman, mă duc la dânsa.

— Du-te. Eu nu te opresc, îi răspunse mama.

Anna Karenina Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum