Apropiindu-se de casă într-o foarte bună dispoziţie sufletească, Levin auzi un zvon de zurgălăi care venea dinspre intrarea principală.
„Da. A venit cineva de la gară, îşi zise el. E tocmai ora când soseşte trenul de la Moscova... Cine sa fie? Oare n-o fi fratele meu Nikolai? Doar mi-a spus: „Poate plec la băi, dar poate vin la tine„." În primele clipe, Konstantin Dmitrici simţi un fel de teamă şi un sentiment neplăcut la gândul că prezenţa lui Nikolai i-ar putea strica dispoziţia sufletească – fericită, primăvăratică. Se ruşina însă numaidecât de acest sentiment, îşi deschise parcă sufleteşte braţele şi, cu o duioasă bucurie, aştepta şi dorea acum din toată inima ca musafirul să fie fratele său. Iuţi calul şi, după ce trecu de un salcâm, văzu o troică de poştă de la gară şi un domn îmbrăcat cu o blană. Nu era fratele lui. „Ah, dacă ar fi un om simpatic, cu care să pot sta de vorbă", se gândi el.
— A! Izbucni bucuros Levin, ridicând mâinile. Ce oaspete plăcut! De-ai şti cât mă bucur că te văd! Strigă el, recunoscându-l pe Stepan Arkadici.
„Am să aflu, desigur, dacă s-a măritat sau când se mărită", îşi spuse el.
Şi în ziua aceea minunată de primăvară, Levin simţi că amintirea ei nu-l mai durea de loc.
— Aşa-i că nu te aşteptai? Îl întrebă Stepan Arkadici, sărind din sanie. Era stropit cu noroi la rădăcina nasului, pe obraz şi pe o sprinceană, dar strălucea de voie bună şi de sănătate. Am venit, în primul rând, ca să te văd, adăugă el, îmbrăţişându-l şi sărutându-l; în al doilea rând, ca să vânez, iar în al treilea rând, să vând pădurea de la Erguşovo.
— De minune! Dar ce spui de primăvara asta? Cum ai putut să vii cu sania?
— Cu căruţa e şi mai rău, Konstantin Dmitrici, răspunse surugiul, care-l cunoştea pe Levin.
— Îmi pare foarte, foarte bine că ai venit, zise Levin, zâmbind deschis, cu un zâmbet bucuros de copil.
Levin îşi conduse musafirul în odaia de oaspeţi. Aduseră acolo bagajele lui Stepan Arkadici: sacul de voiaj, puşca în toc şi trusa pentru ţigări de foi.
Lăsându-l să se spele şi să se schimbe, Levin trecu deocamdată pe la cancelarie, ca să dea porunci cu privire la arat şi la trifoi. Agafia Mihailovna, totdeauna foarte grijulie pentru cinstea casei, îl întâmpină în antreu cu întrebări în legătură cu prânzul.
— Fă-l cum vrei, numai să-l faci repede, hotărî Levin şi intră la logofăt.
Când Levin se întoarse, Stepan Arkadici – spălat, pieptănat, zâmbitor şi senin – tocmai ieşea din odaia lui. Amândoi se urcară la catul de sus.
— Ce bine-mi pare că am venit la tine. Acum am să înţeleg şi eu tainele existenţei tale de aici. Dar, crede-mă, te invidiez. Ce casă! Cât de plăcute sunt toate aici! Ce lumină, ce veselie, începu Stepan Arkadici, uitând că primăvara şi zilele senine nu sunt veşnice. Apoi, doica ta e o minune! Aş fi preferat o subretă drăguţă cu şorţuleţ. Având însă în vedere sihăstria şi stilul tău auster, e foarte bine şi aşa.
Stepan Arkadici îi aduse pe urmă o mulţime de ştiri interesante şi mai ales noutatea, foarte importantă pentru Levin, că fratele său, Serghei Ivanovici, se pregătea să vină la dânsul, pe timpul verii, la ţară.
Oblonski nu scoase nici un cuvânt despre Kitty şi, în genere, despre familia Şcerbaţki. Îi transmise numai salutări din partea soţiei sale. Levin îi era recunoscător pentru delicateţea lui şi se bucura mult că-l are oaspe. Ca totdeauna, în timpul singurătăţii sale, adunase o groază de gânduri şi de sentimente pe care nu le putea împărtăşi celor din juru-i. Acum, Levin revărsa asupra lui Stepan Arkadici şi poetica bucurie a primăverii, şi toate gândurile, neizbânzile ca şi planurile-i gospodăreşti, observaţiile făcute pe marginea cărţilor şi îndeosebi ideea de bază a operei sale, care – deşi el nu-şi dădea seama de lucrul acesta – era o critică adusă tuturor lucrărilor anterioare despre agricultură. Stepan Arkadici, omul totdeauna prevenitor, care înţelegea totul dintr-un cuvânt, era de data asta mai prietenos decât oricând. Levin băgă de seamă în atitudinea sa o nouă şi măgulitoare trăsătură de respect şi un fel de duioşie.
