Când intră Anna, Dolly stătea aşezată în salonaş cu un băieţel blond şi dolofan, care semăna de pe acum leit cu tatăl său, şi-l asculta la lecţia de franceză. Băiatul citea şi în acelaşi timp răsucea un nasture de la bluză, care abia se mai ţinea, căutând să-l rupă. Mama îi dădu de câteva ori mâna la o parte, dar mânuţa grăsulie se agăţa iarăşi de nasture. Mama îl rupse şi-l puse în buzunar.
— Stai liniştit cu mâinile, Grişa, zise Dolly şi-şi reluă lucrul, o cuvertură începută de mult, de care se apuca totdeauna în ceasurile grele.
Împletea nervos, trecând ochiurile pe andrea şi numărându-le. Deşi îi spusese soţului în ajun că n-o interesa de loc sosirea surorii acestuia, Dolly pregătise totul pentru primirea ei şi, tulburată, îşi aştepta cumnata.
Zdrobită, copleşită de durere, Dolly nu uită totuşi că Anna, cumnata sa, era soţia unui înalt personaj din Petersburg şi une grande dame a capitalei. De aceea Dolly, trecând peste prima-i hotărâre, cum îşi anunţase soţul, ţinuse seama, adică, nu uitase că-i va sosi cumnata. „La urma urmei, Anna n-are nici o vină, se gândi Dolly. N-am auzit despre ea decât lucruri foarte bune. Şi, în ceea ce mă priveşte, am găsit la dânsa numai dragoste şi prietenie." E adevărat că, pe cât îşi aducea aminte, atmosfera casei Karenin de la Petersburg nu-i făcuse o impresie plăcută. I se păruse că viaţa lor de familie avea ceva fals. „Dar de ce să n-o primesc? Numai de nu i-ar trece prin cap să mă consoleze! Se gândea Dolly. Toate mângâierile, sfaturile şi iertarea după morala creştină le-am gândit şi eu de o mie de ori, ştiu câte parale fac."
Dolly îşi petrecuse ultimele zile singură, numai cu copiii. Nu vroia să vorbească despre durerea ei şi, totuşi, purtând în suflet suferinţa asta, nu putea vorbi despre altceva. Ştia că, într-un fel sau altul, îi va spune Annei totul. Uneori o bucura gândul că-şi va deschide inima. Alteori o înciuda faptul că va trebui să vorbească despre umilinţa sa cu ea, sora lui, şi va trebui să asculte argumentele-i ticluite dinainte, ca s-o liniştească şi s-o mângâie.
Cum se întâmplă adesea, Dolly – uitându-se mereu la ceas şi aşteptând-o în fiecare moment – scăpa tocmai clipa sosirii sale; nu auzi nici soneria.
Foşnetul rochiei şi zgomotul paşilor uşori la uşă o făcură să-şi întoarcă deodată capul. Şi pe faţa ei chinuită se zugrăvi fără voie mai mult mirarea decât bucuria. Se ridică în picioare şi-şi îmbrăţişa cumnata.
— Cum? Ai şi sosit? Zise Dolly sărutând-o.
— Dolly, îmi pare aşa de bine că te văd!
— Şi mie-mi pare bine, spuse Dolly, zâmbind slab şi căutând să ghicească după expresia feţei sale, dacă Anna ştia ori nu ceva despre nenorocirea ei. „Ştie, fără îndoială", se gândi Daria, citind pe chipul Annei compătimirea. Ei, hai să te duc în camera ta, urmă ea, căutând să amâne cât mai mult clipa explicaţiei.
— Asta-i Grişa? Doamne, ce mare s-a făcut! Exclamă Anna. Apoi, după ce-l sărută, fără să-şi ia ochii de la Dolly, se opri şi roşi. Te rog, lasă, mai bine să stăm aici.
Îşi scoase şalul şi pălăria de care se agăţă o şuviţă a părului său negru şi cârlionţat; îşi scutură cu vioiciune capul ca să-şi desprindă părul.
— Străluceşti de sănătate şi de fericire! Spuse Dolly aproape cu invidie.
— Fu?... Da... răspunse Anna. Doamne, asta-i Tania! E de-o seamă cu Serioja al meu, se întoarse ea către o fetiţă care intrase în fugă. O luă în braţe şi o sărută. Vai, ce fetiţă frumoasă! O minune! Arată-mi-i pe toţi.
