Simple rânduri

Ploaia...

Stau şi privesc pe geam, iar tot ce pot vedea este întunericul. Întunericul nopţii, acel întuneric ce te face să îţi schimbi perspectiva asupra vieţii, într-una sumbră şi melancolică.

Dintr-o dată, peisajul se luminează, făcându-mă să mă ascund sub pătura caldă. Fulgerul, o lumina pierdută, urmată de un zgomot ce te înspăimântă de-a dreptul. Sau poate doar pe mine, însă ştiu că indiferent ce vârstă aş avea, fie 5, fie 16 nu pot să stau şi să ascult sunetul asurzitor ce îmi otrăveşte timpanul. Acel sunet mă face să mă afund în carapacea mea şi să nu mai ies de acolo pentru o vreme. Stau şi mă gândesc cum trece viaţă pe lângă mine, iar eu nu fac nimic. Sentimente sau poate chiar întâmplări trec pe lângă mine lăsându-mă fără suflet.

Tunetul, zgomotul surd şi indiferent ce te nimiceste când te aştepţi mai puţin. Teamă resimţită în mine în acele momente mă face să realizez că, uneori, îmi este mult prea frică să spun ceea ce simt, ajungând să sufăr în tăcere. Tunetul mă înspăimântă, în schimb ploaia mă linişteşte. De fiecare dată aş vrea să stau pe un câmp şi să las ploaia să îşi facă de cap cu mine. Să privesc picurii şi să îi simt pe pielea mea rece, rece, rece. Am ajuns să-mi dau seama de faptul că sunt asemenea picurilor de ploaie. Zboară pentru câteva secunde, iar atunci când întâlnesc pământul se zdrobesc.

În momentul de faţă aş putea spune că sunt încă în aer, doar pentru câteva secunde, deoarece ştiu că trebuie să sosească momentul căderii. De ce nu pot să stau şi să zbor pentru totdeauna? De ce trebuie să existe acea cădere în gol, de care toţi ne temem?

Poate din această cauza, din cauza fricii, nu sunt în stare să zbor mereu. Sentimentele mele rănite anterior m-au făcut să devin o temătoare, care are teama în sânge. Îmi e teamă să îmi recunosc sentimentele, îmi e teamă de ce se va întâmplă în viitor, însă sper că totul va fi aşa cum am vrut, lăsând la o parte ceea ce sunt pe exterior, dezvăluindu-mi interiorul.

Ies de sub pătură şi mă uit din nou pe geam. Ploaia s-a oprit, iar acesta poate este un semn. Oare e momentul să-i arăt ceea ce simt? Oare sunt pregătită să arăt lumii cum sunt eu de fapt? Oare pot să fac acest pas?