Simple rânduri

Întunericul...

Privesc din nou în jurul meu şi tot ce pot să văd aici este ceva gol, ceva ce mă face să mă pierd din nou în aceste rânduri. Undeva, într-un colţ, se iveşte o pată neagră, menită să se extindă şi să mă determine să fug departe de ea, pentru a mă ascunde. Uşa, singura mea scăpare către o lume mai bună, este închisă, eu rămânând să mă feresc din răsputeri de ceea ce se apropie cu paşi repezi de mine.

Pata cea neagră nu este nimic altceva decât întunericul. Cel care vrea să mă "cureţe" şi să mă atragă în lumea lui închisă, departe de realitate. Se extinde din ce în ce mai mult, făcându-mă să mă tem de ceea ce va urma. Aleg să mă ghemuiesc în mijlocul camerei şi să sper că totul va fi bine, că acea uşa va fi spartă de către el şi că mă va scoate afară, însă tot ce pot să fac este să sper, iar toată această speranţă ce se stinge uşor în mine, determină întunericul să vină din ce în ce mai repede.

Mă uit la el cum se apropie şi încerc să disting ceva în acea negreală. Tot ce pot vedea este durere, suferinţă şi melancolie, nişte sentimente care te trimit în cu totul altă lume, exact cum face el. Mă văd pe mine, fericită şi cu zâmbetul pe buze, apoi tristă şi cu ochii înlăcrimaţi. Undeva departe în toată acea negură văd nişte ochi albaştri. ÎI recunosc imediat şi reuşesc să mă ridic de jos apropiindu-mă de el.

Din ce în ce mai aproape de mine, acei ochi albaştri mă fac să întru în întuneric doar pentru a-i revedea. Apar, din nou, imagini cu mine fericită şi mă determină să-mi dau seama că poate acolo este o lume mai bună. Fie asta, fie totul este doar o iluzie a realităţii din jurul meu, pentru a mă atrage de partea lui şi a uită tot ce a fost frumos o dată.

S-a extins până aproape de mine, iar eu din nou mă uităm înspre el. De această dată, l-am văzut, l-am văzut pe el şi îmi doream să merg să îl iau în braţe, ignorând totul, însă din păcate aceste lucruri erau imposibile, el fiind , acum pentru mine, doar o iluzie. O iluzie pe care o voi păstra probabil pentru totdeauna în gândurile mele. Până la urmă ce aveam de pierdut? Nu aveam de ce să mă mai feresc. Acolo eram mai bine, ştiindu-mă lângă el,într-o minunată visare pe care mi-am creat-o singură.

Ignor strigătele de pe partea cealaltă a uşii şi mă las capturată de întuneric. Se aude o bubuitură semn că uşa s-a spart, însă este prea târziu. Am ajuns să fac parte din el, din ÎNTUNERIC.

{\"wsR@H