Simple rânduri

Trecutul...

Privesc în urmă şi îmi amintesc de el, de cel ce mi-a schimbat prezentul şi m-a făcut să văd totul diferit fără ca măcar să mai încerc. Câteodată duşman, câteodată prieten, a intrat în viaţa mea şi m-a trimis înspre o lume a visării pentru câteva secunde, ca mai apoi să am un contact puternic cu realitatea crudă şi neiertătoare.

El este cel de care cred că nu mă voi putea desprinde niciodată, cel care va fi mai mereu prezent în toate deciziile mele, cel pe care am ajuns să îl urăsc şi să îl dispreţuiesc. M-a făcut să regret aproape tot ce am realizat, să îmi pierd încrederea în oameni şi cel mai rău: să sufăr. Când îmi aduc aminte de momentele frumoase şi de toate întâmplările fericite, momente care acum sunt îndepărtate definitiv din inima mea, mă retrag într-un colţ şi dau frâu liber lacrimilor, reuşind astfel să mă calmez, într-o oarecare măsură.

Dacă ar fi să caut cuvinte semnificative ce mi-ar putea schimba starea aş alege: bal, intestine sau ponton. Ştiu că, poate, nu are nicio logică însă aceste cuvinte mă fac câteodată să zâmbesc şi să uit de ceea ce a fost înainte. Am ajuns să îmi pun "masca" de fiecare dată când trebuie să mă ascund pe mine, cea care stă şi suferă în interior, fără că măcar să îi mai dau o singură speranţă la o posibilă vindecare.

Stările mi se schimbă constant şi realizez că, poate, acel proverb este adevărat: "de la agonie la extaz este doar un pas". Acel pas mă determină să pun capăt suferinţei şi să nu mai privesc în urmă. Poate era mai bine dacă aş fi ascultat acea voce din interiorul meu care urlă la mine de fiecare dată când sunt pe cale să fac ceva greşit. Poate totul avea un alt sfârşit dacă reuşeam să privesc lucrurile dintr-o altă perspectiva, fără să îmi mai bat capul atâta cu mine.

Poate că din nou fac o greşeală să privesc înapoi, însă nu pot să uit acele zile, săptămâni în care am încercat să mă schimb doar pentru el şi să devin o persoană ce nu sunt. Totuşi, cu trecutul din nou lângă mine care mă "veghează", adun fragmente fericite şi le arunc cât mai departe de mine, în el că să le înghită şi să mă scape pe mine de povară.

Încă mai sper că mă voi putea detaşa de el, fără să-mi mai pese de ce e în urmă şi fără să mă mai intereseze dacă mă urmăreşte sau nu. Până la urmă:

"Acum sau mai târziu, totul are un sfârşit."

/��D