Simple rânduri

Luna...

Privesc luna... Mă simt mult mai aproape de tot ce mă înconjoară. Totul pare atât de simplu, deşi sunt foarte multe lucruri complicate pe acest pământ.

Mă simt străină şi totul este necunoscut pentru mine. Luna ne priveşte tot timpul şi ne face să ne gândim la noi, fără că măcar să ne dăm seama. Mă gândesc că priveliştea din jurul meu descrie tot ceea ce simt acum, singurătate. Când mă uit la ea reuşesc să mă regăsesc pe mine. Puştiul sufletului meu este deja acaparat de răutate, lăsând în urmă claritatea minţii. În întuneric, sub stele, mă gândesc la timpul care trece şi realizez că nu mai are absolut niciun rost să mai gândesc în acea direcţie. Cred că e momentul să încetez cu "jucatul" şi să trec la lucruri serioase, până la urmă e vorba de ceea ce simt în interior.

Liniştea din jurul meu este distrusă de sunetul surd al brichetelor ce urmează să aprindă "calmarea" oamenilor de astăzi. Încerc din răsputeri să ignor gălăgia de lângă mine şi să mă concentrez asupra ei. Mă face să mă gândesc la unele lucruri la care nu credeam că mă voi gândi. M-a făcut să pot să primesc o nouă oportunitate şi să-mi las planul în urmă, bazându-mă mai mult pe instinct. Parcă îmi spunea că ceea ce voiam să fac este greşit şi aş putea să spun că am ascultat-o, uitând ceea ce mi-am propus.

Sunetele din exterior devin din ce în ce mai puternice, perturbându-mi inspiraţia. Mă retrag undeva mult mai departe de toată agitaţia din jurul meu şi revin lângă cea care mă înţelege. Din nou sub vraja ei mă pun să scriu vorbe goale, simţindu-mă mult mai liniştită. Totul a dispărut, lăsându-mă doar pe mine lângă ea.

Legătură dintre noi nu mai poate fi ruptă, doar dacă inima mea s-ar umple din nou, lucru pe care deocamdată îl cred într-un fel imposibil. Există, totuşi, o mică fărâmă de speranţa ce aşteaptă din răsputeri să crească, făcând din mine ceea ce am fost acum ceva vreme.

Până la urmă pretind că totul este obişnuit, doar pentru a nu-mi arată cum privesc lucrurile de fapt, însă ea m-a făcut să văd totul aşa cum ar trebui să fie văzut, reuşind în unele momente să mă trezească din propria mea visare.

Credcă până la urmă este timpul să părăsesc interiorul şi să revin cu gândul înexterior, ducându-mă acolo unde "calmarea" mă aşteaptă şi acolo unde este loculcel mai îndepărtat de Lună.