Micuță stea

Capitolul 50 - Epilog

Nu ştiam ce să fac, nu ştiam ce mă şoca mai tare, faptul că erai în fața mea sau faptul că purtai o uniformă militară. Am observat cum zâmbetul ți s-a şters de pe chip, atunci când mi-ai analizat corpul.

Picioarele şi mainile-mi goale îmi erau pline de sângele uşor uscat, al meu, iar halatul se pătase uşor cu sângele de pe abdomen. Te-am privit speriată, sperând că nu vei avea o reacție oribilă, dar tu, în următoarea secundă mă luasei pe sus, aşezându-mă pe canapeaua şubredă.

―Ava, ce ți-ai făcut? m-ai întrebat cu ochii înlăcrimați, privindu-mi corpul însângerat şi plin de vânătăi. Uite, le-am luat pentru tine, speram că o să te găsesc pe un fotoliu, cu mâna ta delicată pe abdomenul tău umflat, nu cu lama, Ava... mi-ai şoptit numele, apoi ai bufnit în plâns, sărutându-mi abdomenul, atingerea buzelor tale lăsându-mi o usturime aproape insuportabilă.

―Te iubesc enorm, mi-a fost atât de greu să trăiesc ştiind că ai fugit din propria-ți țară, din vina mea! am spus plângând, strângându-te în brațe, fiecare centimetru de piele trimițându-mi arsuri groaznice.

―Şi eu te iubesc, micuța mea stea, al naibii de mult, de aia am aplicat pentru armată şi am devenit lunetist, să câştig mulți bani, pentru a putea avea grijă de tine şi de micuțul nostru pui. Nu ți-am zis pentru că poate aveam ghinionul de a claca, nu voiam să trăieşti ştiind că eu am murit, mai bine credeai că am plecat, dar te iubesc, micuța mea, vă iubesc enorm.

Voiai să te apropii de mine şi să ma săruți, dar mie mi-a scăpat un mic urlet când am simțit o durere insuportabilă din partea fetiței noastre, făcându-mă să mă ghemuiesc.

―Ava, ce s-a întâmplat? Mişcă? m-ai întrebat entuziasmat dar si speriat, în acelaşi timp.

―Nu cred că e doar atât, spun panicată, observând balta de apă ce se întinse sub picioarele mele, atunci când mă ridicasem de pe canapea. Nasc! am spus speriată, apoi tu m-ai luat repede în brațe.

Ai alergat cu mine, pe scări, până când am ajuns în maşina ta, apoi ai pornit în trombă, spre spitalul mare.

―Ava, eşti sigură că nu ai doar crampe, adică eşti doar în a şaptea lună, ai spus panicat, parcând în fața spitalului.

―Mi s-a rupt apa! am spus ceva ce era deja evident.

―Um, poate ai făcut pe tine din cauza emoțiilor? ai spus scotându-mă din maşină.

―Kevin, e timpul, am spus gâfâind.

Ai intrat panicat în spital, strigând după ajutor, două asistente venind grăbite spre noi. M-ai aşezat grijuliu pe targă, sărutându-mă uşor pe fruntea-mi transpirată, şoptindu-mi ca totul va fi bine.

* * *

M-am trezit amețită, simțind o usturime insuportabilă în zona mea intimă, cât şi din abdomen, acolo unde ar trebui să fie micuța noastră, scâncind puternic.

―Doctore, pierde mult prea mult sânge, a făcut hemoragie, am auzit pe fundal, privirea mea fiind încă prea înțețoşată.

―Micuța mea stea, va fi totul bine, o să vezi, vom fi fericiți, mi-ai şoptit la ureche, sărutându-mă pe obraz.

―Ai grijă de micuța noastra, Star, ți-am şoptit, apoi mi-am închis ochii, simțind cum totul se evapora în jurul meu.

―Nu, Ava, îmi pare atât de rău, nu mă părăsi! ți-am auzit vocea tremurată, simțindu-ți lacrimile pe mâna mea.

Dar era prea târziu, eu deja te vegheam din cer. Acum, după un an de zile, te privesc de sus, cum stai pe fotoliul tău din piele, legănând-o pe micuța noastră, şoptindu-i: "Micuță Star, semeni atât de mult cu mama ta, ce este acum un înger."

~Sfârşit~