Doar noi doi

7

Suntem în mașină de aproape o oră iar Taky nu vrea să îmi spună unde se ține concursul și încep să mă plictisesc enorm. Nu îmi plac de loc plimbările cu mașina, să nu mai menționez de autobuz.

Taky:-Am ajuns.

Mă uit la el iar apoi mă uit afară. Suntem lângă o pădure. Taky oprește mașina și îmi zâmbește.

Taky:-Hai.

Mă uit lung la el.

Cail:-Serios?

Taky:-Ce?

Cail:-Nu știu ce îți trece prin cap dar mie nu mi se pare deloc ok.

Taky:-De ce?

Cail:-Nu știu dacă observi dar m-ai adus în mijlocul pustietăți lângă o pădure și mi-ai spus că mergem la un concurs. Nu ți se pare că mă așteaptă o moarte sigură?

Taky:-Nu.

Cail:-Mie da.

Taky:-Mă rog. Hai o dată.

Cail:-Nu!

     Mă prind cu mâinile de scaun iar Taky trage de mine.

     Cail:-Nu cobor!

     Îmi ia capul în mâini și îl întoarce rapid spre el.

Taky:-Uite. Dacă ar fi cazul oricum nu ai scăpare, mașina e a mea iar cheile nu o să le poți lua de la mine, alerg mult mai repede și am rezistență, deci nu o să fie o problemă să te prind, deci, din nou, nu ai de ales decât să faci cum spun. Plus că eu mă duc la sală iar tu ești un șoarec de bibliotecă.

Cail:-Auci! Totuși bine punctat. Ehh ci-o fi o fi...

Taky zâmbește și coboară din mașină, eu făcând la fel.

     Taky:-Urmează-mă!

     Îl urmez în liniște, ai spune că ar trebui să îmi fac griji dar nu e așa, în acest moment nu e nimeni cu cuțitul la gâtul meu, deci sunt liniștit. Probabil nici când ar fi cu cuțitul la gâtul meu nu o să îmi iau cu panică pentru că oricum nu am nimic de făcut. Dacă o să scap cu viață e vai și amar de curu lu ăla iar dacă mor asta e, să sperăm că o să mă fac fantomă și o să îl bantui până moare. Ciudat m-a făcut mama, dar îmi...mă trântesc în Taky fără să vreau.

     Taky:-Pune asta la ochii.

     Îmi întinde cravata lui. Știu și mie mi-se pare destul de ciudat să îl văd cu cămașă și cravată dar în blugi mai ales că trebuia să meargă la un concurs. Cu toate că arată îngrozitor de bine.

     Cail:-Și mai spuneai că nu e nimic de genul: moarte sigură.

     Taky:-Nu este, dar pari foarte calm având în vedere că tu crezi că urmează să mori.

     Cail:-Și ar trebui să plâng și să implor pentru viața mea?

     Taky:-Ceva de genu...

     Cail:-Nu așa vreau să fiu înainte de moarte și norocosu' de mine nu a fost nevoit să fie așa până acum.

     Taky:-Adică nu ai plâns nici măcar o dată?

     Cail:-Normal că am plâns, ce întrebare stupidă.

     Taky:-Okk... Oricum, pune asta.

     Mă uit câteva secunde la el apoi iau cravata și o leg pentru a nu vedea nimic. Îi simt mâna caldă cum o srtânge pe a mea iar apoi mă trage după el. Cred că am mers vreo trei minute așa iar apoi ne-am oprit brusc, probabil am ajuns la sicriul meu dar nu știu pentru că nu pot vedea. Simt căldură în aier și e ciudat pentru că suntem în pădure, sau așa cred. Taky îmi dă drumul la mână ușor dar îl prind din nou.