Seful Meu Harvey Horan (Harvey Horan Story)

14. Aproape Am Uitat De Voi. Aproape.

Mai sunt doar cateva ore si plecam spre arena, acolo unde se tin preselectiile. De o saptamana si ceva tot repet cu baietii deci nu pot spune ca am emotii, nici ei nu cred ca au prea multe. Mama este pleecata la birou dar a zis ca se intoarce in timp ca sa ne duca cu rulota mare pe noi si pe mamele baietilor in timp la arena.

Cu toate repetitiile dinultima perioada aproape ca uitasem cat de mult imi lipseste Missy. Aproape.

Mama imi spune ca nu si-a dat demisia si ca inca mai vine la munca. Este singura care chiar lucreaza in timp ce toti ceilalti fac greva. Din pacate insa nu a putut sa discute cu ea. Si eu am incercat sa vorbesc cu ea dar ma evita mereu si cand ma vedea asteptand-o in fata firmei in urletele pine de repros ale angajatilor ma ignora.

Chiar daca repetitiile reusisera sa imi mai ia gandul de la ea as fi fost ipocrit sa zic ca nu ma gandeam mereu la ea. Chiar ma gandeam mereu la ea. Ea si privirea ei jucausa, buzele bline care pareau ca mereu imi aduceau aminte de sarutul nostru si figura ei micuta care domina mereu lumea din jurul ei, toate aceste detalii aparent evidente dar pe care le poti descoperi doar daca deschizi ochii larg ma faceau sa pierd nopti la rand.

Deocamdata stateam cu versurile in fata cantand putin din melodie. Asta pana cand o bufnitura ma opri. Parea ca usa de la intrare s-a deschis si s-a inchis brusc. O fi mama? Nu cred… Prea devreme.... Are multa treaba la firma. Cu toti angajatii in greva, si firmele incercand sa ne faca sa vindem tot ce avem… Uf, si totul e numai vina mea.

Deci nu poate fi mama. Ar putea sa fie un spargator. Dar as prefera sa cred ca e unul dintre baieti decat sa sar pe unul dintre ei cum am facut data trecuta si sa incerc sa ii lovesc cu o umbrela.

-Cine este?

Nimic. Doar liniste.

-E cineva acasa?!

Iarasi, doar liniste. Nimic alt ceva decat liniste. Ma pregateam sa merg in camera mea si sa repet in continuare cand o miscare imi capta privirea. Cat de repede am putu am smucit vaza de pe masuta de chei si am fugit in camera oaspetilor tipand ca un descreierat.

Insa chipul de care am dat m-a facut sa inghet.

-Greg?

-Hey, fratioare. Ti-am lipsit?

Pentru o secunda am crezut ca  visez, ca halucinez poate, ca tot imaginea din fata mea e doar o fantasma a mintii mele acoperite de emotie. Dar nu era asa.

In fata mea, cu acelasi zambet enevant si cu chipul la fel de fara griji ca acum doi ani cand ne-am vazut ultima data, statea nimeni altul decat Greg. Sau cel putin el cred ca este. Nu l-am mai vazut de atat de mult timp… Ar putea la fel de bine sa fie alta persoana. Nu l-as putea recunoaste.

-Greg?

-Oh, ti-ai adus aminte! Ce dragut din partea ta!

Greg se invarti de trei ori prin camera atingand cu varfurile degetelor mobila veche.

-Vad ca ati transformat camera mea in camera de oaspeti. Ce, nu va asteptati sa mai vin inapoi? Asta nu este tocami frumos din partea voastra, fratioare. Cel putin de la mama ma asteptam la mai mult. Adica pana la urma ea stia ca am plecat in Elvetia la desintocsicare. Si pun pariu ca si tu stiai. Adica daca nu ai fi stiut nu te-ai mai fi apucat sa ai grija de firma, nu?

Nu puteam sa vorbesc. Nu puteam sa ma misc. Totul era ireal.

-Greg…

Vocea imi era mica. Nu puteam sa spun nimic mai mult decat numele lui. Imi fusese dor de el, nu pot sa mint. Cu toate ca sunt ata de suparat pe el nu pot sa mint si sa spun ca nu mi-a fost dor de el. Fara sa imi dau seama ce fac l-am prins de brat aducandu-l langa mine si strangandu-l in brate, lasand lacrimile sa curga in voie pe obrazul meu.

-Mi-a fost atat de dor de tine.

L-am simtit incordandu-se sub imbratisarea mea asa ca l-am strans mai tare pana cand am simtit ca renunta la toata incordarea cu un oftat scurt asezandu-si mainile in jurul taliei mele.

Ce faceam?! Ar fi trebuit sa tip la el. Sa imi urlu nervii cat de tare pot! Iar eu ce fac?! Il imbratisez de parca s-ar fi intors dintr-o calatorie. Nu, trebuie sa ii arat ca nu e iertat! Si iar, am facut ceva fara sa imi dau seama. L-am prins de brate cu forta si l-am impins pe podea aruncandu-ma supra lui cu un urlet.

-Te urasc!

Palma mi se stranse intr-un pumn tare pe care l-am adus imediat in obrazul lui stang.

-Mi-ai distrus viata!

Lacrimile mi se scurgeau pe fata cu fiecare pumn pe care i-l dadeam. Insa el nu riposta, ceea ce ma facea si mai nervos. Asa ca am continuat sa tip si sa il lovesc.

-Daca nu ai fi inceput sa bei si sa te droghezi acum as fi fost probabil la universitate! As fi avut prieteni din liceu si as fi mers cu baietii la scoala. Nu ar fi trebuit sa am grija de firma tatalui nostru Firma care iti revenea de fapt tie!

Cu fiecare cuvant si pumn simteam cum toata puterea se scurge din mine loviturile devenind mai incete si fara sa isi nimereasca tinta. Am ajuns sa il lovesc cu palmele in piept plangand in hohote.

Incet, ma prinse in bratele sale si se ridica in fund sprijinindu-se de pat tinandu-ma inca in brate si leganandu-ma asa cum obisnuia sa faca pe vremea cand eram copii si eu veneam de la scoala suparat de ce imi mai spusesera batausii scolii. Dar asta fusese cu mult inainte sa ii cunosc pe baieti.

-Shh… Gata. Nu mai plange.

Chiar daca incerca sa ma calmeze tot ce reusea sa faca era sa imi provoace plansul mai tare.

-GataNini, nu mai plange. Acum sunt aici. Si imi pare rau Niall. Nici nu poti sa iti imaginezi cat de rau imi pare. Nu stiu ce sa iti spun ca sa imi exprim exact sentimentele Niall. Am fost un prost. Nu trebuia sa reactionez asa. Doar ca moarte tatei a fost asa de brusca… Pur si simplu nu am stiut cum sa reactionez asa ca am facut tot ce am putut sa uit. Si asa am ajuns sa te dezamagesc. Dar jur ca nu as da timpul inapoi. Niall, vezi ce ai ajuns? Poate ca nu ai facut tot ce au facut tinerii de varsta ta dar uita-te putin la tine! Ai reusit sa ai grija de o fima timp de doi ani de unul singur. Niall cel pe care il stiam eu s-ar fi speriat imediat. Dar nu, tu ai perseverat. Niall ai devenit un barbat mai devreme decat multi  adolescenti. Si pentru asta sunt ata de mandru. Imi pare atat de rau Niall. Chiar imi pare, si as vrea sa pot sa iti arat cumva dar stiu ca nu pot. Si asta ma omoara pe dinauntru dar nu pot sa nu fiu si fericit. Niall, daca ai sti cat de multe s-au intamplat in Elvetia la internat… Abia astept sa iti povestesc. Dar deocamdata vreau sa imi cer iarasi scuze. Eu chiar te iubesc frate, chiar daca ma crezi sau nu. Si nici nu poti sa iti imaginezi cat de dor mi-a fost de tine. Si ma bucur ca m-ai batut, chiar daca nu pot spune ca stii sa bati cine stie ce, pentru comentariul asta l-am lovit tare in piept facandu-l sa tuseasca. Sa inteleg ca am scapat usor? Intreba el iar eu doar am aprobat zambind. Atunci nu ma mai bucur. Trebuia sa ma lovesti cat poti tu de tare. Trebuia sa ma rupi in bataie. Pentru ca meritam! Imi pare atat de rau Nini… Chiar imi pare… Te rog spune-mi ca imi mai dai o sansa.

Nu puteam sa ma uit in sus. Stand asa in bratele fratelui meu mai mare ma facea sa ma simt protejat. Pentru ca indiferent ca acceptam sau nu eu il iertasem din secunda in care ochi ni s-au intalnit cu aproape o ora in urma.

-Pot eu sa stau suparat pe fratele meu preferat? Greg, normal ca te iert, nu mai fi asa de idiot!

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

A/N:

Chiar nu mai am timp sa coretez.

Deci mai e un singur capitol si epilogul.

Chiar vreau sa stiu daca vreti doar o continuare sau sa fac o serie de trei.

SPUNETI-MI SAU JUR CA NU MAI PUN NICIO CONTINUARE!

Va iubesc enorm!

~Poppy