Seful Meu Harvey Horan (Harvey Horan Story)

3. O Sa Fiu Aici Pentru Tine

Intalnirea a mers bine. Surprinzator de bine. Avea tot ce ii trebuia ca sa devina o secretara, chiar mult mai mult decat ma asteptam. Avea tot ce celelalte candidate nu aveau. Avea fler, avea personalitate, nu se impiedica pe tocuri, facea calcule kilometrice fara calculator, avea memorie fotografica. Ce as putea sa primesc mai mult de atat? Si in plus, era Missy, una dintre cele mai frumoase fete pe care le cunoscusem vreodata. 

-Te vom anunta maine daca ai primit sau nu postul, i-am spus fetei care statea ca o statuie in fata mea incercand sa imi pastrez tonul egal cu toate ca imi venea sa sar peste birou si sa ma invart prin toata camera cu ea in brate. Vroiam sa o tin in brate, sa o simt aproape de mine si sa ii aud bataile inimii aproape de a mea. Vroiam sa fie a mea si numai a mea. Dar nu puteam sa ii arat asta, cel putin nu aici si acum. S-ar fi speriat si ar fi fugit mancand pamantul.  

-Multumesc, domnule, spuse ea sigura si, intorcandu-se pe calcaie, iesi din camera.

Am respirat usurat si am luat o gura de apa. Trebuie sa vorbesc cu ea. Trebuie sa o mai vad. Sa o sun acum sau nu? Pana la urma de ce as mai astepta? Telefonul este pe masa, numarul este in agenda, tot ce trebuie sa fac este sa sun si sa astept sa imi raspunda.

Asa ca am sunat si am asteptat. Dupa al treilea sunet o Missy trista mi-a raspuns.

-Niall?

-Hey, Missy, ai patit ceva?

-Niall, am nevoie sa ne intalnim astazi la pranz la Gary’s Grill. Stii unde este?

-Da, normal. Ne vedem acolo.

-Mersi Niall.

Si a inchis. Am ramas cu telefonul in dreptul urechii pentru un timp, gandindu-ma la conversatia ciudata pe care tocmai o avusesem. De ce ar putea fi Missy trista?

Ceasul de pe perete imi indica ora 12 si jumatate. Ar trebui sa ma grabesc daca vreau sa ajung pana la ora unu si jumatate la restaurant. Mi-am cules cheile de pe birou si, dupa ce am inchis usa biroului m-am grabit spre masina. Mai multi au incercat sa ma opreasca dar eu m-am prefacut ca nu ii aud. Stiam ca daca ma opresc nu voi mai putea reusi sa scap de ei..

Drumul cu masina a fost linistit. Nu am pornit radioul. Ma saturasem de toate melodiile acelea comerciale care ne umpleau mintile cu idei stupide. Petreceri, bani si femei. Astea sunt singurele lor subiecte. Imi faceau scarba.

De cand eram mic am stiut ca ceea ce vreau sa fac este muzica. Atunci cand am primit chitara mea, in ziua aceea de Craciun, am stiut ca eu nu voi umbla in costum si nu voi sti cifre kilometrice pentru o slujba anosta. Am stiut ca viata mea nu va fi dedicata acestor lucruri. Voi face muzica. Voi fi muzica mea. Voi trai muzica mea. Muzica va fi viata mea.

Ajuns acasa m-am dus in fata unei oglinzi si am inceput sa imi dau meticulos masca jos. Am desprins peruca de la spate dezvelind locul unde a fost prins stratul de piele falsa. Incet, am inceput sa o dezlipesc si pe aceasta aratandu-mi adevaratul chip. Costumul a fost destul de usor de dat jos asa ca in aproximativ 20 minute eram deja pregatit sa plec spre Missy.

Pe drumul spre restaurant o melodie mi-a atras atentia. The Script au fost mereu o trupa care avea multe de transmis, dar melodia ‘If you could see me now’ ma facea mereu sa ma gandesc la tata. 

Imi era dor de el. Mult prea dor. Atat de dor incat refuzam sa ma mai gandesc la el. Mi-am sters o lacrima cu dosul palmei si m-am concentrat la drum. Am mai virat de 3 ori la dreapta si am ajuns. In fata restaurantului am gasit-o pe Missy. Era atat de atenta la telefon incat atunci cand mi-am pus mana pe umarul ei a tresarit ca mai apoi sa imi zambeasca. Dar nu era zambetul ei. Acesta era mai trist.

-Hey, esti bine?

-Nu chiar, imi raspunde ea plecandu-si capul. Mi-ar folosi o imbratisare totusi.