Amnezia

Templul

Leon, care aproape ca uitase motivul pentru care era acolo, privi spre templu, undeva sus, pe muntele din fata lui, si observa ca usa enorma de la intrare era deschisa. Alaturi de Bianca, porni, pentru a doua oara in cazul sau, spre acesta. Urma aceeasi alee ca si prima oara, dar curand realiza ca drumul era mult mai simplu in realitate. Aleea continua pana la intrarea in templu si nu trecea peste stanci periculoase sau prapastii. In mai putin de o jumatate de ora, se aflau in fata usii deschise a acestuia.

Templul era o constructie de proportii uriase, aflata in mijlocul salbaticiei. De jur imprejurul sau se gaseau numai stancile pustii. Leon chiar se intreba cum ar putea cineva reusi sa cladeasca o asemenea constructie in acest loc. Forma templului era neobisnuita, acesta fiind extrem de lung, parand a patrunde in interiorul muntelui, dar avand o latime redusa. Usa de la intrare, care era acum deschisa, era enorma, avand cel putin cinci metri inaltime.

Leon intra impreuna cu Bianca in templu. Il incerca un sentiment de teama amestecat cu o curiozitate cauzata de patrunderea in acel loc invaluit in mister. Inauntru dadu peste un coridor extrem de lung si destul de intunecat. Pe marginile acestuia nu se gaseau nici usi, nici ferestre, peretii fiind insa acoperiti de simboluri ciudate, asemanatoare celor vazute in carte si in visul pe care il avusese cu ceva timp in urma. Singura sursa de lumina provenea din capatul coridorului, care se afla undeva la mare distanta, si unde se zarea intrarea intr-o alta incapere. Cei doi pornira in acea directie.

Ajunsi in capatul coridorului, intrara in camera urmatoare. Aceasta era extrem de mare, fiind mult mai lata decat coridorul. Peretii erau acoperiti cu o vopsea stralucitoare, aratand ca si cum ar fi fost auriti. Aceasta stralucire, care nu parea naturala, facea ca toata incaperea sa fie foarte luminoasa. Probabil din aceasta cauza nu existau alte surse de lumina. In fata lor, undeva in celalalta parte a camerei, se afla o fantana de dimensiuni mari, iar dincolo de ea se gasea o statuie uriasa. Inaltimea acesteia era colosala, avand probabil cativa zeci de metri. Forma ei parea sa infatiseze un barbat, dar trasaturile acestuia erau sumar reprezentate. Ii lipseau gura, nasul si ochii, ceea ce il facu pe Leon sa se gandeasca la figurile pe care le vazuse in acea carte.

Leon banui ca acesta era locul unde trebuia sa i se adreseze Marelui Spirit. Nu stia insa cum ar trebui sa faca asta. Bianca, desi nu credea ca se va intampla ceva miraculos, ii sugera lui Leon sa incerce sa povesteasca intamplarile prin care a trecut, cel putin din punctul din care isi amintea (ceea ce mai facuse de multe ori pana atunci in fata altor persoane) iar apoi sa-i ceara Marelui Spirit sa-i redea amintirile. Leon isi indrepta privirea spre statuie si ii urma sfatul Biancai. La final, pe un ton plin de speranta, ceru sa isi recapete memoria. Apoi astepta.

Minute bune, cei doi nu scoasera niciun sunet. Nimic nu se intampla insa. Bianca, nedorind probabil sa exprime cu voce tare esecul, tacu in continuare. Leon insa, extrem de deznadajduit, se intoarse spre Bianca si ii spuse ca este probabil timpul ca ei sa plece. Nu isi explica cum putuse sa creada ca o statuie miraculoasa l-ar putea ajuta cu problema lui. Si, pana la urma, dupa intamplarile din ultima vreme, nici nu isi mai dorea atat de mult sa-si aminteasca ce patise. Prezentul era mult mai important iar in prezent, alaturi de el se afla o fata pe care, din ce in ce mai puternic, simtea ca o iubeste. Din toate persoanele pe care probabil ca le cunoscuse in trecut, niciuna nu se interesase de el, nimeni nu incercase sa il gaseasca. Bianca insa fu langa el de la inceput, desi el era doar un necunoscut pentru ea. Isi asumase multe riscuri urmandu-l intr-un sat atat de retras, si o facuse doar pentru ca isi dorea sa-l ajute. Poate ca amnezia lui fusese chiar un lucru bun, pentru ca il ajutase sa o intalneasca.

Ca de obicei, Bianca incerca sa fie optimista, spunandu-i ca mai exista si alte cai prin care putea afla cine este. De aceasta data insa, el nu o mai asculta si nici nu ii ingadui sa termine ce avea de zis. O privi in ochi iar apoi isi indrepta capul spre ea si o saruta. Bianca nu se impotrivi in niciun fel deoarece simtea probabil acelasi lucru ca si el. In acel moment, in fata statuii impunatoare, in sunetul surd al fantanii de langa ei, Leon simti pentru prima oara de cand isi pierduse memoria ca viata lui are sens. Pentru prima oara, nu isi dorea nimic altceva decat ceea ce avea deja. Iar atunci, in fata ochilor inchisi datorita emotiilor traite, o strafulgerare isi facu aparitia. Vazu o lumina de un alb orbitor iar apoi simti ca se desprinde din incaperea in care se afla. In putin timp, lumina alba disparu iar locul ei fu luat de o imagine reala.

Se afla la volanul uneimasini.