Domino

1: Zâmbete False

  Mă privesc atentă în oglindă. Îmi examinez faţa, plină de cicatrici. Urăsc zgârietura pe care o am. Îmi aduce aminte de... Nu. Nu trebuie să mă gândesc. Trebuie să las baltă negativitatea asta odată. Mi-a ajuns. Încercând să nu mai fiu distrasă, îmi aranjez sacoul şi ies din camera de machiaj, aşa cum am făcut de multe ori. A devenit o normalitate pentru mine. Dar e trist că m-am obişnuit cu aşa ceva. Doar din vina lui.

  Cu paşi uşori, intru pe platoul spaţios. Camerele sunt pornite şi îndreptate fix spre mine. Bineînţeles... Începe emisiunea în câteva momente. Sunt în direct. Mă aşez pe canapea şi mă străduiesc să zâmbesc. Un zâmbet schiţat fals. Şi totuşi, e un zâmbet, nu? Dar de ce să mă mai prefac? E la fel mereu. Aceeaşi tâmpenie, aceleaşi expresii false, aceeaşi poveste. Totul se învârte în cerc ca un coşmar fără sfârşit.

  Publicul numeros prezent de faţă mă aplaudă. De ce? Nu s-au săturat să audă aceeaşi poveste de fiecare dată? Le place să audă suferinţa mea? Desigur. Nu ei au trecut prin aşa ceva. Pot doar ''să mă susţină''. Minciuni.

— Brooke, ne poţi spune, detaliat, cum a început totul? Ce l-a determinat pe fostul tău iubit să... um... ştii tu, întreabă prezentatoarea TV, uitându-se fără o urmă de compasiune reală către mine.

— Uh, da... Nu mă deranjează. Ştiu că vi se pare şocant. Aşa reacţionează toată lumea, doar. Mă scuzaţi o clipă, vă rog.

  Beau un pahar cu apă. Ugh. Nu... nu îmi permit să las emoţiile să mă învingă iar. E doar un interviu. Au mai fost zeci tot aşa. Nu e mare lucru. Hm... credeam că orele de terapie o să ajute. Numai o prefăcătorie. Oftând, continui, vizibil tulburată:

— Încă îmi aduc aminte cum l-am întâlnit pe el... pe monstrul ăla. Cronometrul... a început acum un an. Eram la mall-ul care tocmai se deschisese în centru, cu buna mea prietenă, Tori. La momentul acela pe ea o cunoşteam de aproape opt ani. A venit ca un fel de binecuvântare pentru mine, deoarece abia mă mutasem şi nu reuşeam să îmi fac prieteni care să nu fie falşi... Mă bucur că a fost alături de mine. Cum ziceam, mergeam spre ieşirea din mall, când mă ciocnesc de... el. Uh... Ryan. S-a uitat puţin urât la mine pentru o clipă. Eu am rămas proptită locului. Uitându-mă mai atent în ochii aceia ai lui care mă hipnotizau, mi-am dat seama că acest băiat pe care abia l-am întâlnit acum două minute ar putea fi... alesul. Haha. Ce glumă bună. De aş fi ştiut atunci. N-nu ştiu cum să explic. E de parcă eram convinsă în acel moment că suntem făcuţi unul pentru altul şi că ăsta trebuie să fie un semn. Sigur era dragoste adevărată! Eram atât de sigură pe mine. Da. Pe naiba. Pe naiba a fost. Încă nu pot să procesez cât de naivă am putut să fiu. Toată asta putea fi evitată. Acum aş fi fost acasă, înconjurată de prieteni şi de fratele meu... Dar nu. Asta e realitatea mea. Cred că m-am lovit de un demon cu ochi de înger, aş putea spune. Şi încă mă învinuiesc în fiecare zi.

  Iau o pauză scurtă. Mă forţez să îmi revin în fire, dar amintirile mă copleşesc pur şi simplu. Nu mă lasă în pace. Vreau să mă lase odată în pace. Nu merit asta. Nu am făcut nimic rău. O privesc pe prezentatoare. Mă uit spre publicul ''entuziasmat''. Pentru ei este doar o întâmplare tragică. Wow, ce rău le pare de mine. ''Săraca fată!''/ ''Sper că va trece mai departe.''/ ''Hei, cum te mai simţi?/ ''Eşti mai bine acum?''. În. Fiecare. Zi. Aceleaşi întrebări de fiecare dată când întâlnesc pe cineva. Dar eu am fost acolo. 

  Am trăit clipele alea de groază. Eu sunt cea care credea că nu va mai scăpa din mâinile lui. Ei vor doar un show. Cum o fi, presupun. Deja m-am obişnuit să nu îi pese nimănui. E totul pentru bani. Am spus aceleaşi cuvinte de atâtea ori. A devenit chiar monoton. E amuzant... După ce treci prin aşa ceva, ai crede că toţi o să te sprijine şi să îţi fie alături. Dar iată-mă, la doar optsprezece ani, în loc să duc o viaţă normal de liceu, petrecând timp împreună cu amicii mei, dau un interviu în faţa a milioane de oameni despre cum am fost urmărită, răpită, torturată. Bine aşa, Brooke. Toate lucrurile pe care le povestesc le rostesc acum ca pe nişte replici. Sunt efectiv lipsită de emoţie.

— Nu ştiu de ce, dar i-am dat repede numărul meu de telefon. Ce greşeală imensă. El a rânjit. S-a îndepărtat lent, dar nu înainte să îmi zică că o să mă sune. Cât regret acum. Degeaba. Răul a fost făcut.

  Cum de am putut fi aşa de proastă atunci? De ce am făcut asta? Totul ar fi normal acum. Nu aici, dând un nenorocit de interviu pentru a cincispea oară despre cum aproape am fost omorâtă. Nu contează ce simt eu, nu? Sunt, la urma urmei, doar o marionetă.

— Oricum. Timpul zboară, şi astfel se duc câteva luni bune de relaţie. Asta, până când a venit ziua blestemată. Îmi amintesc exact cum s-a petrecut totul. Era o dimineaţă deloc specială, rutina obişnuită. Trebuia să ajung la liceu. Cobor repede scările şi sunt întâmpinată de fratele meu, Andrew. Deschide uşa şi ieşim amândoi, îndreptându-ne spre şcoală. După cinci minute de mers, îi văd pe draga mea prietenă şi pe... el. R-Ry... el mă îmbrăţişează... Orele se termină, cu chiu, cu vai. La auzirea clopoţelului salvator, noi sărim ca apucaţii din bănci şi o tulim pe uşă, fericiţi că s-a dus în sfârşit încă o zi obositoare. Atunci, el se scuză şi pleacă la baie, lăsându-mă pe mine cu Tori în hol. Aşteptând mult, ne plictisim şi îl pun pe Andrew să se ducă să îl cheme odată pe întârziat. Se îndreaptă spre baie. Îl văd că pare complet şocat şi alerg repede acolo. Mă opresc în loc. Psihopatul ăla... se sărută cu Alison, persoana care mă ura din tot sufletul. Rămân nemişcată, parcă văzusem o nălucă. El vede că a fost prins şi încearcă să îşi ceară scuze imediat. Eu îl opresc şi îi dau o palmă cât pot de tare... Ţin minte cum m-a durut pe mine mai mult. Dacă ştiam, în acea secundă, ce avea să urmeze apoi, toate ţipetele, toate rănile, toată groază, apelurile de urgenţă, fuga, aş fi plecat şi îl lăsam în soarta lui. Probabil că aş fi dat cu maşina peste el, măcar salvam pe altcineva de la ce mi s-a întâmplat mie şi celorlalţi...

  Lacrimi mi se varsă pe obraji. Cred că asta le aduce mai multe vizualizări. Hm... Într-un fel, şi ei sunt la fel de criminali ca şi... Ryan. Pentru ei astea sunt doar afaceri. Dar pentru alţii, pentru care stresul posttraumatic şi pastilele sunt realitatea de zi cu zi, e diferit. Chiar doare. Doare foarte mult. Şi nu poţi decât să te întrebi când se va opri durerea asta, fizică şi emoţională. Dacă le-aş spune şi ce gândesc, cât de mult sufăr după tot ce a avut loc, poate chiar ar da doi bani. Meh... cum o fi. Nu îmi mai pasă.

— Şi aşa a început teroarea.

A/N: Sper ca v-a placut primul capitol! Daca da, va rog sa votati. Lasati un comentariu cu parerea voastra daca puteti. Multumesc! :)