După despărţirea lor, Brooke observă că fostul ei iubit se comportă bizar. În scurt timp, lucrurile se transformă brusc într-un joc de-a şoarecele şi pisica mortal, din care nu se știe dacă va scăpa cineva.
Arunc o privire prin jur, analizând încăperea decrepită în care mă aflu.
Pereţii sunt complet mucegăiţi. Tapetul, ce pare că avea o nuanţă de bej, s-a dizolvat acum ceva timp, ani buni chiar, evident din cauza intemperiilor dese, lăsând să se vadă interiorul gol, rece, şi mai ales inutil al zidurilor. Câteva bucăţi zdrobite parţial de cărămidă roşie stau adunate într-o grămăjoară mică aranjată cu nepăsare într-unul dintre colţurile camerei, ca şi cum ar aştepta să fie folosite. Dar e clar că nu îşi mai au de mult niciun rost, oricât de mic, deoarece orice casă ar fi asta, este abandonată, lăsată în voia sorţii şi a vagabonzilor ce mişună probabil cu fiecare ocazie prin aceste împrejurimi necurate mereu. Îmi las capul în jos, uitându-mă fără un motiv bine definit la podeaua ruginită şi aparent crăpată în alocuri.
Bravo, Brooke. Ai făcut treabă.
Doar de mi-aş aminti cum am fost târâtă aici, ar fi destul de convenabil.
Nu durează mult să îşi facă apariţia, grosolan, nişte gândăci minusculi de diferite 'modele'. Nu întocmai curcubeul pe care doream să îl văd. Ei, grijulii, păşesc pe lângă tălpile mele, cauzându-mi greaţă. Scaunul dubios de instabil de care am fost imobilizată brut cu nişte funii aspre stă să se prăbuşească în orice clipă. Îndrept atenţia, în continuare axată pe starea în care am ajuns, ţintind instant tavanul şubred. Un fior slab mă întâmpină la vederea unui mic beculeţ. Acesta face mişcări tăcute de la stânga la dreapta, la infinit, luminând plăpând interiorul scos tragic dintr-un film prost. Unul horror, desigur. Fiindcă altcumva era imposibil. Măcar să nu se spargă filtrul şi să rămân izolată cu întunericul ăsta nenorocit. Mă jur, eu număr secundele până se duce în mod previzibil singura sursă de lumină, folositoare la limita decenţei de altfel.
Uh, stai ce?
Alea sunt scări?
Zăresc deodată nişte trepte solide de lemn de stejar, mi se pare, ponosite şi acoperite cu o mâzgă neagră - nu vreau să ştiu ce naiba mai e aia - şi apoi uşa din capătul lor.
Ah, aşadar... sunt într-un subsol. Perfect, nu am ce comenta.
Încercând să mă eliberez cumva de frânghiile ţepoase, zgrunţuroase, nu reuşesc nimic altceva decât să mă tai la încheieturile firave. Scap un mic geamăt de durere şi las planul ăsta fără valoare reală de o parte. Nu am de gând să îl mai utilizez prea curând, la cum stau lucrurile. Fir-ar, aş avea nevoie de nişte unelte. Bineînţeles că pe aici nu se află niciuna, ce aşteptări pot avea? O foarfecă, preferabil nu ruginită, ar fi bună în situaţia mea. Orice. Îmi doresc doar să scap de aici. Să se termine odată totul.
Oare ceilalţi sunt bine? Câte ore au trecut de când nu i-am văzut şi am fost răpită? Andrew, Tori, şi--
Tori.
Nu... nu. Nu ea.
La dracu'!
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
