Domino

8: Urgenţă

''Uneori, trebuie să pretinzi că totul este în regulă.''

  Îl văd pe şoferul înfricoşat pentru o fracţiune de secundă înainte să se izbească de mine. Urmează strigăte de ajutor. Numeroase voci îmi străbat auzul. După aceea, mi se arată secvenţe din trecut. Toate evenimentele importante trăite.

  Numai fericire. Răsăritul soarelui. Prietenii dragi. Familia. Vechea casă din copilărie.

  Se îngrămădesc toate, una peste alta, într-un amestec confuz. Unul devenit dureros. Întunecat.

  Un ţiuit puternic îmi străpunge urechile ca un cuţit ascuţit care mă înjunghie neîncetat. Sunt azvârlită pe capota dură a maşinii, moment în care mai văd cum se sfărâmă parbrizul şi cum este stropit primitiv pe alocuri de sângele meu proaspăt. Cad pe stradă. Se adună în grabă multe persoane speriate şi curioase, înconjurându-mă. Unii filmează. Viziunea mi se blurează în mod crescător şi apoi îmi revine subit la loc, ca într-un salt între viaţă şi moarte. Trupul îmi e amorţit, chiar ţeapăn. Măcar nu trăiesc intensitatea criminală a durerilor ce îmi traversează probabil acum toate membrele lovite. Şoferul din vehiculul avariat coboară aproape leşinat de frică. Are zgârieturi adânci pe faţă, dar le ignoră şi se apleacă la mine, verificând dacă sunt grav rănită de impact. Disting conturul oamenilor care sună încontinuu la 911.

  Mă uit încă o dată la împrejurimi, ca un animal doborât la pământ, dezorientat. Nici frica nu îşi mai găseşte drum în acest cadru sângeros. Stelele nenumărate şi luna sunt în continuare pe cer. Au un efect calmant.

  Cu efort, mi se pare că desluşesc sirena urlătoare a unei ambulanţe la mică distanţă de noi.

  Mă simt sleită de puteri. Sunt slăbită. Nu mai conştientizez starea de nelinişte excesivă din jurul meu. Îmi pun mâna la gât, care este umed. Deodată gustul metalic inconfundabil îşi face loc în gură, cauzându-mi o greaţă strivitoare. Îmi las capul într-o parte şi pot vizualiza la orizont doar asfaltul pătat de şiroaie roşiatice, prelinse printre crăpături. Au acoperit o parte din liniile albe ale trecerii de pietoni. Aud doar voci. Răsună că un ecou în spaţiu. Parcă totul durează la infinit, dar în realitate sunt câteva clipe sfâşietoare. Atunci îmi atrage atenţia îmbulzeala din mulţime. Îşi face apariţia Brooke, suflând greu.

  Ţipă cutremurată.

  Ochii îi sunt deschişi larg, cuprinzând imaginea intolerabilă. Este terminată de scena dată vederii.

  Totul devine iarăşi întunecat, iar zgomotele se afundă până nu mai există nimic clar.

  Nici durerea nu mai acţionează deloc asupra corpului meu tăiat.

  Doar negru.

  Îmi pare rău, Brooke.

Brooke's POV

  Oh nu. Dumnezeule. Nu, nu. Tori, nu. Te rog, nu... De ce ea?!

  Mă pun în genunchi lângă ea. O ţin strâns de mâini, pentru a-i oferi căldură. Nu mai vreau să îi dau drumul niciodată. Va sta cu mine de acum încolo. Nu ne vom mai despărţi, nu ne vom mai certa în acest fel. O voi aprecia mai mult.

  De multe ori am avut impresia că nu i-am mulţumit la fel de mult cât ar fi trebuit să o fac. E un înger. Nu o merit. Dar am nevoie de ea. Am nevoie de ea...

  Va fi bine, nu-i aşa? Va fi bine...

  Ce am făcut...? Doamne, e doar vina mea...

  Doi paramedici frenetici coboară din ambulanţă. Unul dintre ei trage afară o targă din spate, strigând la oamenii aţintiţi în loc să se mişte la o parte. O aduc lângă Tori. Privesc îndureraţi, ca şi mine. Îi verifică pulsul. Niciun cuvânt. Cu grijă, o iau pe sus în braţele lor şi o aşează pe targă, asigurând-o. Îi înfăşoară cu precauţie corpul cu legăturile căptuşite, pentru a o stabiliza. O urcă în maşină repede şi eficient, evitând în acest mod tensiunea infernală provocată. Din instinctul de a o urma pe Tori, eu încerc să mă urc cu salvatorii în maşină. Ei mă opresc, spunând că nu am voie. Iritată la un punct maxim, le spun răspicat, pentru a mă face înţeleasă pe deplin: