Domino

12: Masacru de Halloween III

ORA 21:57

Dean's POV

  Stau îngândurat de vreo o jumătate de oră în sala aerisită de Terapie Intensivă, privind-o tăcut pe Tori cum îşi butonează telefonul. Cu toate că nu o cunosc decât de câteva zile, ce-i drept foarte lungi, pot spune că mi se pare o persoană minunată. Mă bucur mult că nu a păţit nimic în accidentul neaşteptat. Îmi pare rău pentru ea, cât şi pentru ceilalţi. Să te lupţi prin ce trec acum ei, fiind doar la liceu abia, e absolut nepermis. Istoria ca şi ofiţer pe aici mi-a arătat, cu toate acestea, că orice se poate. Ştiu cât de greu îi este ei, cât şi prietenilor ei, să ducă lucrurile mai departe. Faptul că deocamdată se află în plină desfăşurare o anchetă cu urcuşuri şi coborâşuri, lipsită de o pistă reală, sigur poate fi nebănuit de stresant. Somnul nici nu mai pare o opţiune. Şeriful citeşte filele primite la secţie, sper din suflet că vom primi informaţii ajutătoare de acolo.

  Mi se pare incredibil cum o întreagă echipă de investigaţie nu reuşeşte să găsească locaţia fugarului. Încerc din răsputeri să mă abţin să nu zic că simt sincer un disconfort cu situaţia actuală, dar mă resemnez.

  Spitalul e aproape gol, aşa că mai bine Sam şi ceilalţi copii se grăbesc să vină de afară, ca să ne luăm tălpăşiţa de aici. Nu am senzaţia de siguranţă deloc prin locurile astea. Am văzut destule filme horror, şi mai mult ca niciodată, m-aş minţi dacă nu aş recunoaşte că e totul destul de dubios pe minut ce trece. Hm, şi când mă gândesc mai bine, parcă eu trebuia să unul dintre cei curajoşi. Unul din salvatori. Un erou, să zicem. Presupun că avem cu toţii o frică nestinsă şi enervant de neînţeleasă faţă de necunoscut.

  Tânăra de lângă mine încă tastează meticulos pe ecran. E ciudat, într-un fel. La vârsta ei eu nu eram aşa. Acum toată lumea trage după ea tehnologia necesară oriunde se duce. Grozav, tocmai m-am făcut singur bătrân. Am doar treizeci şi cinci de ani, ce naiba. Dacă Bruce Willis este încă capabil să joace în filmele Die Hard, atunci pot şi eu să servesc nişte justiţie când trebuie. Stai, dacă îmi aduc aminte bine, un poliţist în Scream 4 a rostit cam aceeaşi replică înainte să fie înjunghiat în frunte. Wow, super. Iar asta a sunat ca un clişeu veritabil.

  Mă întind puţin să mă uit la ce continuă să tasteze Tori, dar ea mă opreşte râzând.

—Suntem în era internetului! Nişte intimitate, te rog! zice, clar în glumă.

  Cu uşurinţă, surâsul ei umple încăperea de altfel anostă.

—Scuze, scuze. Eşti în regulă? întreb eu, serios.

—Dacă ignorăm faptul că acum trei zile am fost lovită de o maşină la câteva minute după ce am mărturisit cele mai bune prietene că am fost atacată de fostul ei iubit psihopat, lanţ de evenimente pe care nu îl consider a fi întocmai logic, atunci da. Sunt... bine.

—Frumos punctat. Dar hei, ai încredere în mine şi în Sam, vom face ce este posibil să vă protejăm.

  Zâmbim amândoi, colorând fad momentul uşor caraghios.

  Relaxarea se încheie în clipa în care un ciocănit răsună în uşă.

  Simt cum mă cuprinde, de îndată, o teamă nestingherită. Nu s-au întors ceilalţi. E imposibil. Ar fi intrat pur şi simplu, dacă erau ei. Am un presentiment groaznic. Urăsc când îmi imaginez cel mai catastrofal scenariu posibil. Dacă am dreptate, atunci înseamnă că... Fir-ar să fie! Nu mai trage degeaba de timp! Sunt nevoit să merg şi să atac. O asigur cu glasul tremurând pe Tori să stea pe pat şi să nu scape nici cea mai măruntă vorbă. Mă îndeamnă să nu mă duc acolo. Ceva mă împiedică. Vreau să îi ascult sfatul. Mă apropii de sursa zgomotului. Înainte să deschid, îmi pregătesc paranoic pistolul. Nu mai ezit şi apăs sfios clanţa rece, eliberând calea. O lovitură dură îmi face gândirea limpede să se amestece în mod grosolan într-o grămadă obscură, cauzând o durere acută în maxilar. Ochii se luptă să revină la stadiul normal. Le ia doar o secundă fulgerătoare această acţiune. Conturez complet chipul mascatului.