Domino

10: Masacru de Halloween

DOUĂ ZILE MAI TÂRZIU 
SÂMBĂTĂ, 29 OCTOMBRIE, ORA 21:14

June's POV

  Ryan Myers.

  Numele lui îmi dă fiori. 

  Ultimele două zile au fost puţin spus haotice. Şeriful, ajutat de mai mulţi ofiţeri, l-a căutat prin toate colţurile ascunse ale oraşului, oriunde posibil, pe acel nebun care îşi pândeşte liber victimele. Este de-a dreptul revoltător, şi incredibil, cum istoria se poate repeta în acest fel josnic. Încă îmi aduc aminte 'întâmplarea' de acum mai bine de şapte ani. Comunitatea era pe marginea prăpastiei, măcelărită de un criminal anonim. Unul în ochii căruia sufletele nevinovate a şase tineri nu însemnau nimic, doar o mizerie ce trebuie exterminată. Teroarea s-a terminat după două săptămâni străpungătoare.

 Şi parcă de atunci o fantomă torturată a ţipetelor trecute de oroare îşi fac loc ca un cuţit în prezentul încă bântuit de nişte evenimente greu de uitat, chiar dacă nu ai participat direct la ele. Dar eu am fost martoră.

  După acestea, un an mai târziu a fost înfăptuit acel groaznic accident de maşină în care sora mea şi de soţul ei şi-au pierdut viaţa, pur şi simplu. Nu s-a mai putut face nimic. Îmi este atât de dor de ei, nu mă pot abţine să nu mă gândesc ce bine ne înţelegeam şi cum decurgeau lucrurile aşa lin mereu, când erau şi ei acolo de faţă să dea sfaturi. Dar m-am resemnat, odată cu realizarea că vremea zboară pe lângă noi. La scurt timp, am primit custodia lui Brooke şi Andrew. Pe la început, a fost greu să mă descurc cu ei, dar mi-am asumat responsabilitatea. Era de datoria mea.

 Am reuşit să mă descurc în cele din urmă, cred. Deci văzându-i în starea asta deplorabilă, în perioada în care de fapt ar trebui să fie cât se poate de veseli, mă irită la maxim.

  Sper să fiu şi eu ca recunoscuta Sharon Quentin şi să îmi salvez copiii din mâinile unui monstru.

  Stau nemişcată în sufragerie, lângă fereastră, privind traficul lent. Întunericul s-a lăsat iarăşi peste oraş, făcând stâlpii de beton să se aprindă anemic, pentru a reda nişte raze palide de lumină pe străzile încovoiate din cartierul la fel de tăcut ca altădată, poate chiar mai mult ca de obicei. Pe un felinar ruginit se observă un afiş aproape rupt pe jumătate de la stropii de ploaie cu chipul persoanei căutate la nivel de localitate. Numai de ar fi părinţii lui aici. Cei doi bodyguarzi simpatici şi grijulii, Dean şi Sam, au dat anunţul ieri că au fost informaţi de locaţia celor doi ce sunt plecaţi: la mai bine de 1500 de mile de aici, abia pe coasta de est, în New York. Aparent, nişte afaceri tâmpite. Singurul zbor disponibil pe care îl pot prelua este valabil abia mâine dimineaţă. 

  Astfel putem doar avea plăpânda speranţă că odată ajunşi înapoi, va apărea vreun indiciu unde s-ar fi dus fiul lor uşor... dereglat.

  Nu mai pot, mă doare puternic capul numai procesând toată situaţia. Totuşi, mă menţin liniştită, deoarece ştiu că Brooke cu Andrew sunt la spital, la Tori, care este gata să fie externată, spre bucuria tuturor. Duo-ul de ofiţeri i-au condus, aşa că e totul sub control. Domnul Walker a rămas la secţie, spunând că vrea să analizeze nişte fişe înmânate lui cu mandat, tipărite despre nimeni altcineva decât inculpatul dispărut. 

  Mutându-mă în bucătăria pustie, îmi dau seama că trebuie să duc gunoiul ce se adună mult prea repede, am observat. Altă grijă nu mai aveam. Iau din cuier o geacă de fâş mai groasă, mă încalţ grăbită cu cizme şi apuc punga, apoi ies afară. Păşesc precaută pe scările metalice, pentru a nu cauza zgomot şi ajung în spatele blocului, unde se află containerele cu deşeuri. Vântul se înteţeşte, răpind cele câteva frunze ale copacilor aşezaţi uniform în şir indian din grădina amenajată aflată la câţiva metri în faţa mea.