Domino

7: Adio

Tori's POV

  Ce noapte neobişnuit de destinsă. Nu că m-aş plânge.

  Ultimele câteva zile au fost un haos. Un coşmar violent.

  Ne-am oprit în parcul din centrul oraşului, luminat de felinarele care le imită pe cele clasice. Ador stilul lor. Atmosfera ireală mă distrage de la probleme.

  Mă bucur că petrec puţin timp prin parcul central cu ceilalţi. Admir lacul din faţa mea în care se reflectă lumina lunii. Pe suprafaţa sa, se odihnesc frunze arămii căzute de la arborii secătuiţi de putere din cauza toamnei. Scanez îndelung două lebede care înoată calme, completând astfel peisajul idilic. Presupun că am învăţat în ultima vreme să apreciez mai mult genul acesta de momente mici, dar preţioase fără îndoială. Brooke stă în spatele meu, probabil meditând, pe banca aflată la distanţă în timp ce fratele ei mi se alătură pe docul de lemn. Îl invit să se aşeze jos. El nu îşi poate lua ochii de la copacii plantaţi pe marginea întinderii de apă. Ştiu cât de mult iubeşte natura. Mereu a fost aşa.

  Oftez şi mă sprijin uşor de el. El îşi lasă capul pe al meu. Îi simt căldura corpului. Consider că îmi oferă în acest fel siguranţă. Ştiu că am multă nevoie. Cu toţii avem, de atlfel. Ce ar merge cel mai bine cu scena în desfăşurare acum ar fi o melodie de Lana Del Rey, nu altceva. E detaliul de final al ''picturii'' create.

  În acest timp, lebedele se mişcă lent, făcând mişcări circulare în jurul celeilalte, ca într-un semn de infinit. Pare un dans magic. Apoi se opresc. Din curiozitate, cred, se apropie de noi doi. Zâmbim amândoi. Andrew îşi întinde subtil mâna să o atingă uşor pe una din ele. Reuşeşte pentru câteva momente, după care cele două se sperie şi se îndepărtează, continuând dansul în ritm domol de mai înainte. Râdem ca şi cum nu am avea nicio grijă. Totul pare atât de în regulă. Parcă lipseşte orice defect, din fericire. Am senzaţia că sunt într-o altă lume, una în care nu există oameni răi, nu îşi găseşte locul pericolul. Acest gând mă îndurerează. Motivul e clar. Terifiant.

  E realitatea.

  Realitatea crudă.

  Revăd până la cel mai mic detaliu sinistru din întâmplarea jalnică de acum două nopţi. Îmi este frică să spun cuiva ce a avut loc. Ştiu că este foarte greşit, dar îmi e teamă. Sper doar să nu treacă şi Andrew cu Brooke prin asta. Nu îmi pot scoate din minte expresia lui. A diavolului. La naiba. Şi mai nou au început şi mesajele anonime. Exact ca un film horror. O diferenţă ''insignifiantă'' ar fi faptul că e real. Fără actori, fără un scenariu ştiut dinainte de a juca rolul. Doar un joc fatal de noroc. În ultima perioadă, vieţile noastre au fost numai atât: un joc. E chiar nostim. De ce? Fiindcă nu am ales să participăm. Da. Foarte hazliu. Sunt obosită, şi mi-a ajuns. Mă corectez: ne-a ajuns. Trăim cu frica asta, nu trecem linia aia afurisită, după care ne petrecem restul timpului obsedaţi de tragica întrebare ''dacă făceam ceva diferit'', pe care o dispreţuieşte oricine în multe situaţii întâlnite.

  Privesc la stânga mea. Văd un monument memorial care domină o parte din malul lacului. Încă îmi amintesc când a fost inaugurat acum şase ani, eram doar un copil. Pe el sunt trecute numele celor pierduţi în crimele din oraş, din martie 2009. E sumbru. Am senzaţia uneori că ce se întâmplă acum e ca atunci. În orice caz, nu are cum să se ajungă tot acolo. Nu suntem în propria poveste de groază, ca cei de atunci. Hm, e ciudat uneori să locuieşti în Monroe. E bântuit de lucruri rele, de care nu a putut scăpa. Nu vreau ca eu şi cei dragi mie să devenim la fel.

  Atâtea regrete.

  Sunt nesigură. Mereu am urât asta la mine. Pe dinafară par o persoană sociabilă, curajoasă, cu ambiţii mari. În interior, sunt o epavă. Una care nu vrea să fie şi alţii la fel.