Domino

3: Realitatea

Brooke's POV

  Ah, o nouă zi. Mă simt aşa obosită. Sunt ameţită de parcă am băut ceva aseară. Dar nu aş avea niciun motiv să beau, decât-- de fapt, stai. Mi-am adus aminte. Meh. Îmi întind mâna foarte lent să opresc alarma oribilă de la telefon şi mă dau, chinuindu-mă, jos din pat. Asta e, Brooke, aşa începe încă o dimineaţă. Trebuie să iei totul de la capăt. Şi totuşi, pare chiar simplu, să fiu sinceră. Mă bucur. Nu vreau să ajung în starea aia în care să vreau doar să mănânc îngheţată şi să mă uit la Titanic, apoi să plâng o eternitate şi să mă plâng de problemele mele celorlalţi, gen ''Ce grea e viaţa mea! Nu mă înţelege nimeni!'', iar în final să pun pe Facebook şi pe Twitter o sută de postări cu cinci mii de hashtag-uri ca şi clasicele '#tristă' sau '#despărţire'. Nu. Ştiu că sunt mai bună de atât. 

  Mă duc, încălţată cu papucii pufoşi, la bucătărie. Deja simt un miros foarte plăcut. Acolo, Andrew deja mă aşteaptă cu desertul meu favorit: clătite cu vanilie. Tocmai când să apuc una, o voce caldă venind din spatele meu mă opreşte. E nimeni alta decât mătuşa June. E îmbrăcată casual, cu blugi mulaţi şi un tricou pe care scrie mare ''IDFC''. M-am obişnuit că e mai rebelă de fel. Mereu a vrut să fie modernă. Are, la urma urmei, doar 28 de ani. E, de asemenea, sora mai mică cu zece ani a mamei mele. Şi cum mama era o împătimită a cumpărăturilor, e normal că surioara ei a moştenit această calitate. Eu mă uit mohorâtă la ea. Ea se abţine să nu râdă de mine la figura pe care o am. 

  S-a obişnuit în aceşti şase ani de când a devenit tutorele nostru cu expresia mea matinală. Fratele meu, care stă somnoros pe balcon în cealaltă parte a camerei, ne zâmbeşte larg şi ne invită să ne aşezăm. Nu mă voi sătura niciodată de rânjetul ăla, sunt sigură. Mereu îmi face într-o clipită ziua mai bună. Pornesc radioul, care redă melodia 'Guys My Age', de Hey Violet. Ne punem pe scaune şi începem să ronţăim. Îmi iau telefonul şi verific rapid ora. Deschid ochii larg când observ că s-a făcut ora 12:30. Fug în dormitor şi mă schimb imediat în timp ce, desigur, ţin o clătită în gură, fiindcă bineînţeles că îmi am priorităţile în ordine. Alerg după aceea spre uşă şi îl iau de mână pe Andy. Mătuşa ne urează succes la liceu şi noi plecăm, târându-ne cu ghiozdanele. 

  Mergem în pas alergător la uşa lui Tori.

  Batem o dată. De două ori. De trei ori. Niciun răspuns. Încerc să o sun. În acel moment, ea iese. Spre surprinderea mea, e uşor suspicioasă. Cred că e doar obosită, ca noi, de altfel. O îmbrăţişez cum fac de obicei.

—Tori, hei! Gata de şcoală? P.S: Observi ce atitudine exemplară am?! întreb eu mândră de mine, dar cu o tentă subtil sarcastică.

—Oh... da. Radiezi astăzi. Hai mai repede, ceasul e deja aproape fix, zice ea.

—D-da! Tori, eşti bine? Pari foarte extenuată. Ai dormit?

—Sunt bine. Dar de fapt nu, nu prea am dormit... Dar nu-i nimic, avem matematică deci dorm atunci.

—Aşa te vreau! exclamă şi Andrew.

  Toţi trei pornim către liceu şi ajungem în doar cinci minute. Acolo, intrăm în curtea aglomerată. Păşim grăbiţi pe aleea principală spre intrare. Totul mi se pare a fi destul de normal. Parcă nu s-a schimbat chiar nimic. E din ce în ce mai bine. Intrăm pe holul spaţios şi ne îndreptăm în ritm alert spre clase. Din instinct, îmi întorc privirea spre dreapta. Şi, pur şi simplu, ziua îmi este înnegrită când văd pe persoană pe care o detest atât de mult... E nimeni altcineva decât Alison. Ea îmi aruncă o privire de gheaţă şi, în mod nonşalant, îmi arată degetul mijlociu. Nici că aveam pretenţii. 

  Mă străduiesc să nu las asta să îmi strice gândurile pozitive şi îi dau 'seen' şi merg, zâmbind, mai departe. Alegerea cea mai bună, consider eu. Este mult mai elegant aşa. Varianta a doua ar fi fost să îi dau un pumn în mutră, dar nu vreau să mă murdăresc de noroi. Efectiv îmi cauzează scârbă persoana aia. Intrăm în clasă. În drumul scurt către bancă, trec pe lângă... Ryan. Nici nu pot să îl privesc. El încearcă să îmi şoptească ceva, dar nu îl bag în seamă. Sigur trebuie să fie ceva de tipul ''Vreau să vorbim mai târziu despre ce s-a întâmplat'', aşa că nu mă interesează. Recunosc că parte din mine vrea să vadă explicaţia jalnică pe care o are şi să mai râd puţin.