Domino

13: Dezvăluiri

ORA 22:31

Andrew's POV

  Proptit de peretele tare, stau covârşit de ce tocmai a avut loc în urmă cu doar douăzeci de minute. Creierul meu, oricât se străduieşte, nu reuşeşte nicidecum să proceseze realitatea. S-a blocat. Tot ce sunt în stare să fac acum e să mă gândesc la ce am greşit. Am lăsat-o pe Tori singură. De ce am făcut asta?! Este vina mea. Trebuia să îmi treacă prin minte că poate, doar poate, se va întâmpla ceva rău. Foarte rău. Nu mi-am ascultat instinctul. L-am ignorat, ca un mare prost. Unul colosal. Sunt un dobitoc. Ochii, deja umezi de la şiroaiele de lacrimi ce nu mai încetează să curgă de-a lungul feţei, au rămas fixaţi pe podeaua dură. Câţiva ofiţeri îşi fac drum pe lângă mine, aruncându-mi din când în când priviri întrebătoare. Probabil sunt şocaţi. Dar spre deosebire de mine, ei nu au fost acolo. Sub nicio formă nu îşi pot imagina groază trăită. 

  Nu au văzut sângele. Masacrul. Acele corpuri neînsufleţite care cu mai puţin de o oră în urmă erau nişte fiinţe umane, ce respirau, vorbeau, zâmbeau larg, ofereau veselie în jurul lor. Acum au rămas în urma amintirii lor nişte carcase pe cale de descompunere, una agonizant de lentă. Nu meritau să fie ucişi. Niciodată. Capul îmi e decis să explodeze de întrebări peste întrebări, ca o mulţime de reporteri hidoşi adunaţi la un loc, cărora nu le pasă decât 'de ce'. Iar supravieţuitorii lăsaţi să jelească devin mijloace de stoarcere a banilor. 

  Deja desenez scenariul destul de posibil ce va avea loc după tot rahatul ăsta nenorocit: cine scapă o să fie pe vremea asta la vreo emisiune televizată, dând un interviu în faţa a milioane de oameni întristaţi. Vor uita în cam o săptămână, două, prin ce au trecut cei salvaţi.  

  După aceea, vor pândi următoarea tragedie.

  E... Cum să spun... E minunat. 

  Nu prea. Mai degrabă penibil. Josnic. 

  Inuman.

  Şi spre deosebire de prietena mea, ei sunt încă în viaţă, plecând mai departe pe o cale incertă.
Oricum, în altă ordine mai puţin tristă de idei, mătuşa June nu răspunde la telefon. Am încercat să sun de cinci minute.

  Sam şi şeriful discută aprins în camera din dreapta mea.

  Treaba asta pare calmă. Ca centrul unei tornade zdrobitoare ce răpeşte totul în calea sa.
În continuare aţintit în jos, la covorul alb, vizualizez zeci de puncte negre aflate în formare, furişate cumplit peste tot. Îmi învăluie văzul, cauzându-mi un sentiment tânguitor de vomă. Realul dimprejurul meu se surpă şi e zguduit zdravăn, făcându-mă să îmi pierd echilibrul. Mă simt atât de ofilit. Fără vlagă. Mă sprijin de scaunul pe care eram aşezat. Pereţii deveniţi fragili se sparg ca o oglindă crăpată. Tavanul are intenţia fatală de a se prăbuşi peste mine. Acoperindu-mă cu braţele, din instinct, sper că voi fi protejat de demenţa în desfăşurare. Uşile de pe holul mărunţit sar, fărâmiţate la rândul lor. Cele de la intrare sunt făcute una cu pământul. E ca un cutremur extrem, care devorează tot. Doar că în mintea mea. Odată cu tavanul năruit, lustrele explodează la impactul virtual cu solul. Dărâmăturile construcţiei proiectează particule de praf.

  Acestea se fac invizibile de îndată. 

  Singurul lucru rămas întreg, măcar deocamdată, sunt eu.
Nu există ţipete. Nici durere. Lumea ce odată se plimba în agitaţie a dispărut deodată. Asemenea unor fantome torturate, şi-au luat parcă zborul în noapte. Covorul se preschimbă brusc într-unul gri închis. Întind mâna. E aspru, tăios. Mă îndepărtez de el şi văd că mi-am înţepat degetele. Micuţe cantităţi de sânge se scurg cu încetinitorul pe braţ, de parcă ar aluneca în întuneric. Suferinţa dispare. Plânsetele la fel. Se instalează, în schimb, amorţeala. Nu reuşesc să mai simt nimic.