Will you remember me tomorrow?

Prolog

        Ca în fiecare dimineață eram prins în mediul înconjurător, nu puteam observa detaliile care îmi puteau schimba perspectiva despre viață. Aceiași rutină zilnică era din ce în ce mai obositoare, nimic nu părea să se schimbe în viața mea. Cu fiecare zi care trecea, simțeam cum golul prinde rădăcini în sufletul meu. Dar, total neașteptat, ceva avea să se schimbe în acea dimineață.

     
      După lungile momente de așteptare, cineva își indreptase atenția asupra mea. Ca în fiecare dimineață, în ultimele două săptămâni ea îmi era alături, dar fără a schița prea multe. Prefera să evite contactul vizual, prefera să-mi evite prezența. Era o tăcere cruntă în perimetrul meu, nu știam ce se va întâmpla. Ar fi putut măcar să-mi vorbească?

        
       După câteva ore petrecute alături de ea, într-o liniște totală ar fi trebuit să părăsim incinta în care ne aflam, pentru o activitate în aer liber. Zis și făcut, era o toamnă friguroasă, cu atât mai friguroasă când ea se distanța de mine. Rareori mă privea, însă acea privire mă făcea să mă simt vinovat. Încercând să-mi găsesc liniștea, m-am retras într-un loc cât mai depărtat de grup.

       În sinea mea așa eram mai ușor de observat. Dar în același timp încercam să evit contactul cu oricine altcineva. Toți aveau câte un rol în acea ieșire, toți se implicau mai mult sau mai puțin. Dar noi? Cum se face că noi eram singurii rămași pe dinafară? Poate destinul ne dăduse o șansă, o șansă să revenim la normal.

       Încercarea mea de a fi singur nu îmi dăduse deloc satisfacție, întrucât ea nu îmi oferea niciun semn. Mă hotărâsem să plec și mi-am ales un loc mult mai liniștit. Fără a simți agitația din jur și în același timp putând fi observat mai ușor. În bătaia vântului mă mișcăm destul de greu, de parcă totul era desprins dintr-o dramă. Cu fiecare pas o simțeam, deși nu știam unde se află.

       Pentru un moment chiar credeam că sunt singur în acea atmosferă dezolantă. Priveam spre împrejurimi încercând să evit gândurile cu ea. Simțeam cum cineva se apropria din spatele meu cu pași mărunți, fără a scoate vreun sunet. Speram să fie ea, era momentul ideal ca totul să revină la normal. În acel moment frigul nu mai era așa apăsător, de parcă nici ciorile nu mai aveau glas. Erau și ciori acolo, nimic mai frumos de altfel. Mi-au distras atenția pentru moment.

         Deveneam vulnerabil cu fiecare pas pe care îl făcea spre mine. Când în sfârșit ea a ajuns, se făcuse liniște, doar mă privea.

        Era tot mai greu să îi evit privirea, de parcă nu puteam privi spre altceva. Acei ochi mari, căprui cu o nuanță de verde, m-au izolat spre tăcere. În acei ochi se observa cu ușurință sinceritatea, nu avea cum să mă mintă. Chipul ei angelic ar fi putut să aducă pacea pe pământ. Și în următoarea clipă să pornească un război.

— De ce te comporți așa? întrebase cu o voce calmă, însă plină de emoții.

       Am încercat să întru în jocul ei imediat, doream mai multe detalii, mai multe răspunsuri. Care până atunci nu fuseseră dezvăluite. Dezamăgirea i se observă pe chip, dorea același lucru, răspunsuri. De ce am lăsat-o pentru altcineva? De ce o evitam când știam amândoi că era doar vina mea...

         De data aceasta, Eva venise cu răspunsurile pe care le căutasem atât de mult. Cu câteva zile în urmă îmi imaginasem această situație și-i spusesem:

— Schimbă ceva! Acum cât mai este timp, nu mă lasă să fac asta!

      Doar îmi zâmbise și își aplecase capul pe bancă, evitându-mi privirea. Apoi, în șoapte îmi spusese: "totul se întâmplă cu un scop, fiecare decizie îți aparține".

        Ea știa cum sunt, știa de ce am nevoie, mă citea de fiecare dată. Poate și de asta cuvintele ei mă copleșeau, nu aveam cum să-i rezist. În prezența ei deveneam agitat, mâinile îmi transpirau, vocea mi se schimba. Nu puteam să-mi dau seama cum mă putea face să mă simt atât de vinovat. Toți pașii pe care ii făcusem spre ea în până în acel moment, au fost șterși în câteva zile de inconștiență. Deși mă ținuse într-o confuzie totală,  încă nu înțelegeam de ce o lăsam să se joace cu mintea mea.

       Însă, după câteva momente de așteptare a început să vorbească:

— M-ai dezamăgit din nou, e a treia oară. De data aceasta e sfârșitul, tu ai ales! Ai ales-o pe ea în locul meu. Dar să fii mulțumit, sâmbătă o să ai o noapte de neuitat. Ea o să-ți ofere ceea ce eu nu pot. Să ai grijă de ea, nu cum ai făcut cu mine. Poate ea o să te facă fericit. Și să știi, singurul meu scop era să te fac fericit prin orice mijloace, simțeam că meriți asta!

      Dar cum puteam să o las pe ea pentru cineva care ar fi trebuit să-mi ofere doar plăcere, cineva pe care nu puteam place sufletește. Din păcate, fără să-mi dau seama, renunțasem deja la ea.

        Întorcându-mi spatele, am prins-o de mână doar pentru a putea să-i mai privesc o dată acei ochi. Deși, în jurul nostru era atâta lume, noi ne simțeam singuri.

        Era o zi de joi, trecuse atât de repede. Renunțasem la antrenamentul pe care îl aveam la sală. Nu mă simțeam în stare să mai dezvolt nici măcar o conversație, de parcă eram pedepsit la tăcere. O vibrație ciudată trecuse prin mine, precum aș fi avut o sperietură. Mă gândeam la sâmbătă, era ziua în care ceva nou se putea întâmpla cu viața mea. Era șansa pe care o așteptam de mult timp, precum un val de apă care să mă cuprindă. Făcusem un pact cu seniorul și-l convinsesem în încercarea mea de a pleca în concediu pentru weekend. 

      Simțeam furia ce îmi trecea prin vene. Activitatea la care fusesem supus mă epuiza, simțeam cum corpul avea să-mi cedeze. Toate sacrificiile, deciziile, și gândurile mă motivau să nu o fac. În sfârșit ceva trebuia să se schimbe în viața mea. În același timp eram speriat de situație, știam că o parte din mine nu era gata să renunțe la tot ce aveam deja. În timp ce îmi desfășurăm activitățile mă gândeam întruna la ea, nu puteam să mi-o scot din cap. Îi vedeam chipul și o auzeam spunând: "Am vrut doar să te fac fericit."

         Imaginea ei era precum o apăsare continuă. O stare de vinovăție continuă ce mi se așezase pe umeri. Un gând bezmetic mă cuprinse, eram prins într-un labirint fără ieșire. Înainte să adorm, în timp ce dormeam, când mă trezeam, gândul meu era doar la ea. Mintea îmi acționa pe cont propriu, oferindu-mi stări de nevroză. Un tremurat continuu de care nu puteam să scap.

         În ziua de vineri plănuisem să mă pregătesc pentru această călătorie. Părăsisem casa, aveam nevoie de aer curat. Mersul îmi era încetinit de gândurile puternice care nu-mi dădeau pace. Deschisem ușa și un val de liniște mă izbise. M-am așezat pe scaun și am simțit o strânsură ce mi-a cuprins umerii. O lumină puternică mă amețea, neputând să mă concentrez. Încercam să mă privesc, arătam precum un criminal ce se pregătea să-și execute pedeapsa. Aveam cearcăne și ochii în lacrimi. Melodiile lente îmblânzeau încăperea și îmi era frică că o să cedez emoțiilor. Credeai că poți să scapi de vinovăție? Șah-mat, Paul!

        Mă așezasem pe un fotoliu și îmi era frig. Îmi stransem brațele la piept, și mâinile îmi erau cuprinse de o culoare vânătă. Priveam în gol, iar mintea îmi era blocată. Îmi împăturisem hainele într-un rucsac și pshicul îmi era decis. Eram egoist, tot ce voiam să fac îl acel moment era să-mi găsesc fericirea după care tanjisem în tot acel timp. Nimic nu mă putea opri din a gusta acel moment de libertate. Mă legănam dintr-o parte în alta și îmi trecusem mâna dreaptă prin păr. Îmi strânsesem pomeții cu putere, voiam să simt durere. Îmi imaginam ochii ei albaștri și voiam ca brațele ei să mă cuprindă cu putere. 

      Aveam nevoie de căldură și de cineva care m-ar fi privit ca pe un om vrednic. O bătaie cruntă se dădea în capul meu și izbisem rucsacul de perete. Apucasem perna de pe canapea strângând-o  cu putere. O aruncasem pe podea și o călcasem cu picioarele. Mă napustisem cu rapiditate către pat lovindu-l cu pumnii. M-am așezat pe podeaua rece, mă liniștisem.

       Am încercat să renunț la Ioana, era clar că se atașase de mine foarte mult și nu voiam să îi dau speranțe deșarte. Da, așa o chema pe cea care trebuia să se bucure de prezența mea. Era și din Piatră Neamț, ne despărțeau o sută de kilometri pe puțin.

       Cum s-a ajuns în această situație? Păi totul începe cu...