Will you remember me tomorrow?

2. Eva

— Paul, îi răspunsesem cu rapiditate.

      Eram doar politicos, ea îmi displăcea. Era mult prea agitată pentru mine, mă obosea psihic. Încercarea mea de a trata-o cu indiferență nu dăduse roade. Ea continua, și continua să-și facă simțită prezența. În acel moment părăsisem colectivul și practic o lăsasem pe Eva cu ochii în soare, cine ar fi crezut? În sfârșit scăpasem de ea.

       După câteva zeci de minute ne-am strâns lângă pragul unei uși de culoare verde. Părea veche și putredă, mirosul de var proaspăt era înecăcios. Ușa era încuiată și mă sprijinisem de o balustradă încercând să socializez cu o veche prietenă, Maria.

— Ce dor mi-a fost de tine! Doamne, nu pot să cred! Când te-ai dezvoltat atât de mult, Paul? întrebase având un zâmbet copilăresc.

— Cât am putut creste? Au trecut doar trei luni, Maria. Nu e ca și cum nu m-ai văzut de ani de zile, ce ești așa entuziasmată?

— Ghicește! își întinse mâna dreaptă pe piept urmând sa coboare spre abdomen.

— Te rog, spune-mi! Știi că nu sunt bun la chestiile de genul...

— Prostuțule, anul asta o să fim colegi. Nu te-ai uitat pe aceea fișă lipită de ușile liceului?

        Într-un moment de liniște, chiar mă bucuram în sinea mea. Nu știam motivul, poate de la îmbrățișările Mariei? Dar, bucuria nu avea să dureze mult! Ceva urma să se întâmple, precum un cutremur ce îl puteai simți din depărtare.

— Băi, băi, băi! Asta e clasa în care o să învățam și o să-l avem diriginte pe domnul...

— Tu chiar le știi pe toate, nu-i așa? o întrebasem oferindu-i o privire rece.

     Simplul fapt că se afla acolo îmi oferea stări de nevroză. Era precum un câine ce îmi adulmeca urmele.

— Nu! Dar, stiu sigur că asta e clasa, știu eu!! O să vezi tu, spusese Eva agitată.

      Începeam să cred că nu mai pot scăpa de ea, acea energie teribilă părea că este nelimitată. Simțeam nevoia ca cineva să o ia din perimetrul meu. Nu văzusem niciodată pe cineva cu mai multă energie până în acel moment. Într-o fracțiune de secundă își muta fața aia carismatică peste tot. Nu știam cum alții o puteau suporta, Eva se bucura de fiecare secundă din viața ei.

       Un cadru didactic își făcuse apariția. Era un bărbat la vârsta a doua ce părea ușor timid. Avea o cămașă albastră, băgată în interiorul unor blugi largi. Părul i se lăsa pe frunte și nasul i se înroșise. Își așezase ochelarii și spusese:

— Astăzi sunt ocupat cu alte probleme. Vă rog să evacuați clădirea în cea mai mare liniște posibilă și o să facem cunoștiință mâine la ora opt, mulțumesc! se exprimase cu o voce aproape feminină.

     Gesticula fiecare cuvânt și avea o privire pierdută.

      Dintr-o dată un sentiment de fericire mă cuprinse. Părăsisem holul îndreptându-mă spre strada foarte aglomerată. După-amiază am fost invitați pentru sărbătorirea unei zile de naștere. Printre cei invitați se numărau prietenii mei din copilărie, David și Rică. Lucrurile aveau să se schimbe în bine, după acea dimineață stresantă. O stare de relaxare mă cuprinse și mă bucuram de acel moment în care nu trebuia să iau nici o decizie. Ne plimbasem preț de câteva minute pe străzile ce erau în flacări și nu găsisem locul perfect în care să ne adăpostim.

— Sărbătoritule, acum ce facem? Unde mergem? întrebase David nedumerit.

— Ar fi ideal dacă am găsi un loc unde să ne răcorim. Și sunt absolut sigur că mai târziu multe dintre restaurante se vor goli. Atunci va fi șansa noastră să mâncam ceva, cum sună? o spusese cu un calm ieșit din comun, continuându-și mersul.